Pentru ca o afirmaţie să fie considerată valoroasă, iar validitatea ei să nu fie pusă la îndoială, nu este neapărată nevoie ca afirmaţia să fie în realitate adevărată. Mai degrabă este important cine lansează ideea şi mai ales cât de „deschis” este auditoriul la remarca respectivă. Există mituri venite din trecut, pe care nimeni nu le contestă (de exemplu, că bărbaţii preferă femeile blonde) şi unele mai recente, lansate în contextul noilor evoluţii ale pieţei şi dezvoltării umane. Unele mituri privesc viaţa în general, altele au mai mult sau mai puţin conotaţii economice.

Dintre miturile „economice”, câteva exemple celebre ar fi: francul elveţian, obiectele de artă şi aurul sunt cele mai „stabile” investiţii (şi, în mod paradoxal, chiar mitul este cel care determină în opinia mea relativa stabilitate a preţului acestor active în condiţii de volatilitate ridicată pentru restul activelor), preţul investiţiilor imobiliare creşte mereu, datorită naturii limitate a pământului (mit spulberat în nenumărate rânduri de-a lungul istoriei şi din nou în prezent – pentru că oamenii au tendinţa ciudată de a uita realitatea, dar niciodată miturile...).

Un alt mit din domeniul finanţelor care încă rezistă, deşi experienţa ultimilor ani şi, cred eu cu putere, viitorul ne vor arăta că este unul destul de fragil, spune că investiţiile în acţiuni aduc randamente mai ridicate pe termen lung decât investiţiile în obligaţiuni şi alte instrumente cu venit fix.

Desigur, teoria economică susţine această afirmaţie, precum şi pe cea conform căreia randamentele oferite de acţiuni au o volatilitate mai ridicată în medie şi pe termen lung decât instrumentele cu venit fix. Ideea este simplă: investitorii în acţiuni fac o investiţie mai riscantă decât cei care pun banii în instrumente cu venit fix emise de aceeaşi companie, pentru că ordinea plăţii obligaţiilor către investitori este următoarea: mai întâi sunt plătite creditele de orice natură (bancare sau rezultate din emisiuni de obligaţiuni corporative) şi abia din rezultatul final (am putea spune rezidual) al companiei, în cazul în care acest rezultat este pozitiv, sunt plătite dividende către acţionari.

Dacă o parte a profitului companiei nu este distribuit sub formă de dividende iar banii sunt reinvestiţi în afacere, aceasta are în principiu ca rezultat creşterea preţului acţiunii, în condiţiile în care profitul raportat de compania emitentă este cel puţin în consonanţă cu aşteptările pieţei. Oricum, această prioritate a plăţilor către deţinătorii de instrumente cu venit fix (credite, obligaţiuni) asigură acestora un risc mai redus împotriva evenimentelor „nefaste” din viaţa companiei. În cazul în care compania traversează o perioadă grea din punct de vedere financiar, este totuşi de aşteptat că ea îşi va plăti obligaţiile către bănci şi în general obligaţiile garantate cu active ale firmei; reducerea profitului net sau chiar pierderile vor avea impactul cel mai important asupra distribuirii de dividende şi reducerea (probabilă) a preţului acţiunilor. Aceasta fiind structura de risc a unei investiţii, este normal ca acţionarii să ceară o „primă de risc” sub forma unui randament mai mare al preţului acţiunilor, decât randamentul cerut de deţinătorii de obligaţiuni. Şi la fel de normal este să obţină acest randament superior; altfel, pur şi simplu investitorii nu ar mai cumpăra acţiuni, ci numai obligaţiuni... Aşadar, putem concluziona că „mitul” se susţine în mod obligatoriu „pe termen lung”. Cu toate acestea, există perioade care se pot întinde pe mulţi ani, în care randamentele instrumentelor cu venit fix să fie mai ridicate decât randamentele oferite de acţiuni. Datorită volatilităţii mai mari, preţul acţiunilor poate varia mult în anumite perioade economice (în special în acelea de „criză”) în sens negativ. Este foarte posibil să ne aflăm chiar acum într-o asemenea perioadă, iar performanţa acţiunilor să fie în consecinţă relativ mai scăzută faţă de cea a obligaţiunilor. Cu toate acestea, în general în perioadele de creştere economică susţinută, tot datorită efectului de levier, randamentul acţiunilor devine mai atractiv decât cel al obligaţiunilor. Până la urmă, depinde care este percepţia investitorului asupra noţiunii de „termen lung”, adică ce orizont investiţional are acesta, dar şi de noroc. Dacă primii ani în care investeşti sunt ani de criză, este foarte probabil să nu poţi beneficia de binefacerile mitului discutat... Faptul că, în general vorbind, perioadele de descreştere economică din istoria (recentă) a omenirii au fost mai puţine decât cele de creştere, sugerează că mitul „stă în picioare” pentru moment, dar o abordare critică a sa este absolut necesară.