Când Otto von BISMARCK a introdus, în 1889, prima formă de pensionare pentru muncitorii în vârstă de peste 70 de ani, speranţa de viaţă în Prusia era de 45 de ani. În 1908, când LLOYD George a hotărât să plătească un ajutor cetăţenilor de peste 70 de ani, britanicii se puteau considera norocoşi dacă reuşeau să depăşească vârsta de 50 de ani. Ceva mai târziu, la instituirea primului sistem de asigurări sociale, în SUA, vârsta oficială de pensionare, de 65 de ani, depăşea cu 3 ani speranţa medie de viaţă a americanilor. Altfel spus, pensiile de stat au fost create ca să ofere un scurt amurg liniştit unui număr redus de longevivi (The end of retirement, The Economist, iunie 2009).

În prezent, pensionarea a devenit o regulă generală, ba chiar în multe ţări europene, pentru o largă majoritate a beneficiarilor, ea a ajuns să dureze un sfert de secol. Americanul mediu se poate aştepta, de asemenea, să se afle pe listele de plată a pensiei pentru circa 16 ani după retragerea din activitate. Nu este de mirare că, în aceste condiţii, sistemul public de pensii american cheltuieşte în prezent 7% din PIB, în timp ce la debutul său avea nevoie de cel mult 0,2%. Prognozele unanim acceptate arată că, în 2050, acest procent se va dubla, devenind practic nesustenabil.

Dacă speraţi să aveţi o viaţă confortabilă la pensie, ar fi trebuit să vă retrageţi din activitate acum un deceniu sau două. Anii de sfârşit ai secolului 20 au reprezentat cel mai bun moment de pensionare, de la inventarea acestei noţiuni încoace, afirmă Barbara BECK în preambulul unei interesante dezbateri propuse de The Economist cititorilor săi. Statele dezvoltate erau suficient de bogate ca să plătească pensii publice decente, iar schemele ocupaţionale de pensii private cu beneficii definite îşi trăiau zilele lor de maximă glorie, oferind un venit viager stabil. Ca tabloul să fie şi mai armonios, multe persoane au fost încurajate să se pensioneze cât mai devreme.

Dacă n-aţi făcut-o la momentul potrivit, nu mai este cazul. Numeroasa generaţie „baby-boomer” a ajuns acum, după ce a plătit o viaţă pensii generoase predecesorilor săi, să se pensioneze ea însăşi, provocând coşmaruri guvernanţilor prin dimensiunea uriaşă a obligaţiilor de plată pe care le generează. Cifrele nu sunt prea atrăgătoare nici pentru segmentul privat al pensiilor, care se vede acum obligat să mai tempereze generozitatea schemelor de pensii. Nici perspectivele de viitor nu sunt mai bune, de vreme ce, potrivit tuturor estimărilor, în circa 30 de ani de acum înainte, generaţiile „cărunte” vor însuma circa o treime din populaţia ţărilor dezvoltate.

Cu alte cuvinte, statele vor avea dificultăţi tot mai mari în a-şi respecta obligaţiile asumate în legătură cu plata pensiilor. Fondul Monetar Internaţional avertizează că până în 2050 impactul bugetar al îmbătrânirii populaţiei, pentru ţările G20, va fi de zece ori mai mare decât cel produs de actuala criză financiară şi economică. Concret, cheltuielile cu plata pensiilor se vor ridica, în medie, la cca. 10% din Produsul Intern Brut.

Ce este de făcut? Una dintre cel mai des pomenite soluţii se referă la ridicarea generală a pragului vârstei de pensionare, în încercarea de ameliora atât raportul dintre numărul contribuabililor şi al pensionarilor din sistemul public, cât şi pe cel dintre anii de contribuţie şi cei de plată a pensiei din schemele private cu conturi individuale de acumulare. The Economist a propus spre dezbatere ideea abolirii totale a sistemelor formale de pensionare şi promovării unui model de tranziţie, treptată şi mai târzie, de la viaţa activă la retragerea din activitate.

Vârsta standard de pensionare: un mod de discriminare?

Argumente PRO: secole de-a rândul societatea umană n-a utilizat niciun sistem formal de retragere din activitate, lăsând în totalitate la latitudinea indivizilor să aleagă, în funcţie de considerente personale, de starea materială şi de sănătate, dacă doresc să muncească până la vârste înaintate sau nu.

George MAGNUS, Senior Economist, UBS Investment Bank, aduce şi alte argumente în favoarea prelungirii vieţii active. În opinia sa, a obliga o persoană să se pensioneze la 60 sau 65 de ani este, la limită, o formă de discriminare, care acordă criteriului vârstei o pondere disproporţionată în raport cu competenţa, experienţa, starea de sănătate, nevoia de a te simţi integrat în societate etc. MAGNUS spune că vom munci un timp mai îndelungat fie pentru că vrem şi putem, fie pentru că nu avem încotro.

Un model de pensionare treptată, o schimbare a structurii existente de compensaţii materiale şi o creştere a gradului de educaţie financiară ar putea reduce mult din numărul celor care se văd acum obligaţi să ducă o viaţă neîndestulătoare la bătrâneţe pentru că n-au avut grijă să economisească la tinereţe.

Ne lipseşte voinţa, nu resursele

Argumente CONTRA: În contrapartidă, Christian WELLER, Profesor de Politici Publice la University of Massachusetts, Boston, susţine că paradigma actuală a celor trei piloni de pensii – pensii publice, pensii ocupaţionale şi pensii individuale – este perfect funcţională, având nevoie doar de unele ajustări calitative şi nicidecum de o schimbare fundamentală a filozofiei sistemului sau de abolirea ideii unei perioade binemeritate de relaxare la bătrâneţe. În principiu, consolidarea sistemului public de pensii, astfel încât acesta să rămână piesa de rezistenţă a acestui mecanism, împreună cu o ajustare a sistemelor administrate privat, cu scopul reducerii riscurilor investiţionale şi a costurilor asociate, ar trebui să furnizeze mijloacele de a le oferi în continuare pensionarilor venituri mai mult decât rezonabile. WELLER consideră ca sistemele de pensii sunt sustenabile şi că, în fapt, este o chestiune legată mai mult de voinţa de a plăti pensii, şi nu de posibilitatea reală de a o face.

Vârsta, un criteriu perimat

Argumentându-şi votul prin cele câteva sute de mesaje postate, cititorii publicaţiei au decis, cu o majoritate de 80%, că sistemele actuale de pensii au nevoie de o reformă profundă, începând cu abolirea noţiunii de pensionare, aşa cum a funcţionat ea până în prezent.

Dincolo de rezultatul votului, argumentele postate reflectă o diversitate de atitudini dintre cele mai interesante. Iată câteva exemple:

•  Am votat PRO. De vreme ce majoritatea oamenilor, inclusiv subsemnatul, nu sunt prea talentaţi la alcătuirea planurilor pe termen lung şi nu reuşesc să economisească suficient pentru pensie, cred că ar fi indicat ca statul să exercite o mai mare presiune asupra indivizilor în sensul economisirii, fie prin obligativitate, fie prin fixarea unor contribuţii mai mari la planurile de pensii. În acest fel, oamenii s-ar putea pensiona liniştiţi.
• Am votat PRO. Persoanelor competitive, care doresc să muncească după 60 de ani, ar trebui să li se permită acest lucru. Un posibil punct de pornire ar fi să li se ofere o opţiune flexibilă după această vârstă, în loc să fie obligaţi să se pensioneze, aşa cum se întâmplă în unele ţări din Europa, cu atât mai mult cu cât creşterea vârstei de pensionare se va produce oricum din considerente demografice.
• Din experienţa personală, am constat că vârsta este primul motiv de îngrijorare pentru angajatori. Competenţele academice sau tehnice, ca şi experienţa acumulată în muncă par să conteze mult mai puţin. Cred că putem afirma că societatea este dominată de o „cultură a tinereţii”. Votez PRO, dar cu observaţia că aceasta este o linie de urmat numai pentru munca intelectuală. Cred că nu se poate pune la îndoială faptul că abilităţile fizice se reduc considerabil după o anumită vârstă, dar în multe situaţii, cu precădere acolo unde experienţa, cunoştinţele sau înzestrarea conceptuală sunt importante, persoanele mai în vârstă pot încă aduce o contribuţie importantă. Un regim de muncă cu program redus sau flexibil ar fi foarte potrivit pentru ca mulţi angajaţi mai vârstnici să-şi poată continua activitatea cu succes.
• Ar trebui să nu mai punem semnul de egalitate între numărul pensionarilor şi numărul persoanelor în vârstă.
• Mulţi indivizi se află într-o deplină stare de negare cu privire la costul vieţii lor de pensionari. Ne dorim, cu toţii, să muncim cam 30 de ani, de la 25 la 55 de ani, după care să fim pensionari pentru vreo 30 de ani, păstrând acelaşi standard de viaţă. Dar asta înseamnă, în termeni financiari realişti, că pentru a atinge pragul „libertate la 55”, trebuie să economisim în timpul vieţii active cam 50% din ceea ce câştigăm. Nimeni nu face asta. Abolirea sistemului formal de pensionare ar putea să ne ajute pe noi, cei mai în vârstă, să putem avea slujbele de care avem nevoie.

Concluzia editorului

Chiar de la început, aceasta s-a dovedit a fi o confruntare inegală. Marea majoritate a interlocutorilor a hotărât că pensionarea, în forma ei actuală, lasă mult de dorit. Principala concluzie care răzbate din rândurile postate de cititori este aceea că nu poate exista o măsură unică potrivită tuturor: oamenii îmbătrânesc în ritmuri diferite, iar o vârstă obligatorie de pensionare este inadecvată. Oarecum surprinzător este faptul că, deşi au susţinut prin vot teza pe care George MAGNUS a propus-o din considerente strict demografice, cititorii privesc lucrurile dintr-o perspectivă net diferită. Cei mai mulţi dintre ei nu numai că simt că vor mai avea ceva de spus în meseria lor şi la o vârstă mai înaintată, dar au şi o dorinţă puternică de a munci până mai târziu în viaţă. Şi chiar dacă unii dintre ei îşi doresc să renunţe la condiţia de salariaţi şi să se dedice altor preocupări, este evident că numărul celor care îşi imaginează perioada de pensionare ca pe o „leneveală” perpetuă este din ce în ce mai mic.

Pensia, o opţiune personală

Nu-mi pot imagina cum ar fi viaţa mea dacă n-aş munci o bună parte timp, este o afirmaţie care a revenit, într-o formă sau alta, în multe din răspunsurile primite din partea cititorilor.

Totodată, studiile sociologice arată că persoanele care rămân active până la o vârstă înaintată, remunerat sau nu, au o stare psihică mai bună, îşi menţin capacitatea intelectuală la cote mai înalte şi sunt mai sănătoase. Pe de altă parte, beneficiile economice şi sociale ale unei retrageri mai târzii din activitate sunt evidente. În plus, dacă în urmă cu câteva decenii părea firesc să încurajezi pensionarea timpurie pentru a face loc pe piaţa muncii noilor generaţii, realităţile demografice actuale şi mai ales viitoare pun lucrurile într-o perspectivă total diferită.

Ca urmare, dacă vor să muncească pentru un timp mai îndelungat, oamenii ar trebui încurajaţi s-o facă. Cât despre vârsta de pensionare „standard”, o reconsiderare a noţiunii de bătrâneţe ar trebui să ţină cont de specificul activităţii şi de realităţile socio-economice şi culturale ale fiecărei ţări.