În ultimii trei ani am lucrat cu Institutul de Economie din Londra (Institute of Economic Affairs) la implementarea programelor de economisire, activitate care a culminat cu lansarea monografiei „Economiile pentru pensii: eşecul Guvernamental la scară mondială”1. Am aruncat o privire critică asupra sistemelor de pensii şi economisire individuală din diferite ţări, în trecut şi în prezent, şi am folosit concluziile acestui studiu pentru a ajunge la o proiecţie privind viitorul economiilor pentru pensie.

Abordarea noastră a fost una holistică, luând în considerare obiectivele economisirii pentru pensie, efectul schemelor de pensie asupra ratelor de economisire, precum şi asupra sănătăţii şi bunăstării indivizilor, şi totodată interacţiunile stabilite cu economia şi societatea în ansamblul lor.

Prima concluzie a cercetării a fost aceea că schemele guvernamentale produc, de regulă, performanţe slabe, dacă nu chiar dezastruoase, cea mai relevantă dovadă a acestei afirmaţii fiind situaţia omniprezentelor sisteme de pensii redistributive „pay-asyou- go” (PAYG). Câtă vreme Guvernele folosesc o generaţie de salariaţi pentru a plăti pensiile generaţiei anterioare, aceste sisteme funcţionează ca nişte adevărate scheme Ponzi2, sustenabilitatea lor menţinându-se numai pînă când condiţiile demografice se deteriorează, fenomen care are loc în prezent în numeroase ţări, mai mult sau mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic.

Ca urmare, multe dintre aceste ţări s-ar putea confrunta cu dezechilibre financiare severe în anii care vin. De exemplu, în Marea Britanie deficitul total, incluzând implicit deficitul bugetului public de pensii, ar putea atinge 276% din PIB (4,5 trilioane euro), faţă de cifra oficială actuală, de 40% din PIB. Evident, nu acesta este „darul” pe care vrem să-l oferim generaţiilor viitoare.

Am constatat, de asemenea, că schemele PAYG au creat, de-a lungul timpului, un ansamblu de stimulente ale căror efecte perverse au subminat chiar sistemele care le-au generat. Ca exemplu, ele încurajează pensionarea anticipată şi scăderea ratei natalităţii, contribuind astfel la accentuarea dezechilibrului prin micşorarea numărului de contribuabili la sistem şi creşterea numărului de pensionari. Mai mult, odată ce ideea PAYG a fost pusă în practică, este aproape imposibil de anulat, de vreme ce aplicarea ei dă naştere unor puternice grupuri electorale, direct interesate în menţinerea şi extinderea sistemului. Modul în care partidele politice se întrec în a câştiga voturile „cărunte”, oferind beneficii generoase electoratului dependent de sistemul public de pensii, reprezintă o dovadă grăitoare în acest sens.

Reforma chileană

O reformă populară a sistemului PAYG este introducerea economisirii obligatorii pentru pensie. Pionierul acestei soluţii a fost statul chilean care a decis, în 1980, să înlocuiască ineficientul sistem PAYG cu un pilon de pensii private obligatorii. Reforma din Chile a fost considerată un succes atât de important, încât a fost adoptată de Banca Mondială ca o „soluţie model” şi promovată la nivel mondial.

În principiu, noul model converteşte contribuţiile PAYG în conturi individuale, administrate de companii private specializate în investiţii financiare. În Chile, contribuţiile sunt obligatorii, iar legea conţine prevederi clare cu privire la modul în care sunt investite fondurile acumulate. Totuşi, legea chileană nu este un model de perfecţiune. Astfel, dacă pe o parte legea instituie un necesar regim de transparenţă, care să prevină posibilitatea fraudelor, pe de altă parte ea conţine şi prevederi discutabile, cum ar fi restricţiile impuse cu privire la investiţiile pe pieţele financiare străine.

În realitate, succesul reformei din Chile a fost asigurat de condiţiile speciale în care aceasta a fost aplicată. Pe de o parte, Guvernul a ales administratori de maximă competenţă, iar existenţa regimului dictatorial a asigurat implementarea reformei chiar dacă ea contravenea anumitor interese de grup. Pe de altă parte, introducerea fondurilor de pensii administrate privat a coincis cu un val de privatizări de succes şi o creştere economică substanţială, astfel încât randamentele investiţionale înalte au asigurat reformei o cotă de popularitate ridicată. Totodată, o contribuţie importantă la acest succes a revenit nivelului de dezvoltare destul de ridicat al pieţei de capital autohtone şi existenţei unei largi pături a populaţiei educate.

Deşi este evident că pensiile private obligatorii reprezintă o îmbunătăţire substanţială adusă pilonului PAYG, tentativele de a adopta modelul chilean nu s-au bucurat de acelaşi succes în toate ţările care au iniţiat o reformă similară: fie interesele potrivnice au fost suficient de puternice ca să dilueze conţinutul reformei până la totala ineficienţă (vezi cazul Argentinei, unde fondurile au fost pur şi simplu expropriate de Guvern), fie structura economiei locale s-a dovedit nepotrivită pentru implementare unor instrumente obligatorii de economisire. De exemplu, Nigeria a dezvoltat un sistem de conturi individuale care s-a dovedit complet nepotrivit din punct de vedere practic pentru o ţară în care speranţa de viaţă este mai redusă decât vârsta legală de pensionare, economia formală are dimensiuni foarte reduse, iar piaţa de capital este subdezvoltată. Nivelul de trai foarte redus din această ţară determină ca familiilor să le trebuiască puţinele economii pe care reuşesc să le realizeze pentru satisfacerea altor nevoi decât pensia.

Calităţi şi defecte

Principala problemă a pensiilor private obligatorii este că sunt… „obligatorii”. De ce-ar trebui să contribuie cetăţenii la schemele de pensii dacă nu doresc s-o facă? Ar însemna că Guvernul ştie mai bine decât oricine ce-i de făcut şi că o soluţie unică ar trebui să se potrivească tuturor. Ar însemna, implicit, că oamenii sunt prea stupizi, mărginiţi sau ignoranţi pentru a-şi purta de grijă singuri. Dimpotrivă, concluziile studiului nostru au arătat că, cel puţin în ceea ce priveşte finanţarea pensiei, există nebăbuite resurse de inventivitate, care depăşesc intervenţionismul guvernamental.

O a doua problemă este aceea că multe ţări nu au, pur şi simplu, infrastructura legală şi financiară necesare pentru a dezvolta instrumente de economisire pe termen lung.

Multe dintre eşecurile înregistrate au adesea la origine o cauză de natură legislativă şi o structură prea complicată a sistemului, producând efecte inverse celor scontate. De exemplu, legislaţia britanică este responsabilă pentru „decesul” schemelor de pensii cu Beneficii Definite. Măsurile legislative care vizau creşterea siguranţei sistemului au determinat creşterea exagerată atât a costurilor de operare, cât şi a riscurilor financiare asumate de companiile angajatoare care sponsorizau schemele. Ca urmare, cele mai multe scheme de pensii DB au fost sau urmează să fie închise.

Pe cont propriu În ţările sărace, indivizii apelează la un sistem familial de finanţare a pensiei. Părinţii investesc în capitalul uman, plătind pentru creşterea şi educaţia copiilor. Evoluţia societăţii dovedeşte că acest sistem se fortifică: migrarea dinspre zonele rurale către cele urbane determină ca beneficiile de pe urma educaţiei să fie mai substanţiale, iar copiii educaţi, lucrând la oraş, oferă o diversificare necesară a riscurilor în cadrul familiei, situându-se în afara vieţii agricole şi departe de efectele pe care hazardul natural ar putea să le aibă asupra finanţelor lor personale. Aranjamentele familiale sunt puternice, copiii simţindu-se datori să se îngrijească de bătrâneţea părinţilor lor.

În ţările bogate, şi oamenii au resurse mai solide. Hong Kong, până de curând una dintre puţinele ţări lipsite total de un sistem oficial de pensii, înregistrează unul dintre cei mai ridicaţi indici de economisire, precum şi un nivel foarte mare al veniturilor după retragerea din activitate. În Statele Unite, confruntându-se cu eşecul politicilor sociale, cetăţenii utilizează un ansamblu de strategii menite să le furnizeze veniturile necesare la bătrâneţe, care includ opţiunea de a se reangaja, cu program întreg sau parţial, sau o combinaţie de instrumente de economisire, adeseori complet diferite de cele structurate special pentru pensie.

Bomba demografică

Pentru a ilustra problema degradării indicatorilor demografici, exemplul Marii Britanii este concludent. Astfel, raportul între populaţia de vârstă activă şi cea în vârstă de peste 60 de ani, în prezent de circa 3:1, va ajunge în aproximativ 40 de ani la valoarea de 2:1. Această tendinţă este de natură să provoace o puternică îngrijorare.

În China, acest raport va scădea de la 6:1 la sub 2:1. Chiar dacă economia chineză va continua să crească rapid, veniturile pe cap de locuitor vor fi, în continuare, mult mai mici decât cele caracteristice economiilor avansate, astfel încât China va îmbătrâni înainte de a reuşi să se îmbogăţească. În treacăt fie spus, rata ridicată de economisire a Chinei - de multe ori subiectul unor comentarii laudative -, nu este întâmplătoare dacă judecăm prin prisma vitezei cu care îmbătrâneşte populaţia acestei ţări şi a „calitătăţii” soluţiilor de finanţare a pensiei existente. Dintre toate sistemele de pensii incluse în studiu, cel chinez este, de departe, cel mai complex, inechitabil (locuitorii oraşelor, relativ mai bogaţi, primind pensii generoase de la 50 de ani, în timp ce muncitorii agricoli nu primesc nimic), inflexibil (oamenilor nu le este permis să transfere beneficiile între regiuni) şi adânc afectat de corupţie, ceea ce limitează drastic capacitatea de a se adapta crizei care va urma.

Cum dezamorsăm bomba?

Politicile intervenţioniste ale Guvernelor încurajează oamenii să se pensioneze devreme şi să nu economisească. Persoanele cu vârstă mai înaintată ar trebui încurajate să rămână cât mai mult timp pe piaţa muncii. Oamenii activi profesional sunt, de regulă, mai împliniţi şi mai sănătoşi decât cei care aleg să se retragă. O persoană va investi mai mult în propria educaţie şi sănătate dacă ştie că va munci mai mult timp, atâta timp cât va avea la dispoziţie o perioadă mai îndelungată în care să culeagă beneficiile acestei investiţii.

În absenţa intervenţiei guvernamentale, oamenii îşi concep propriile lor soluţii – investind în capitalul uman, propriu sau al copiilor lor -, economisind şi lucrând mai mult timp.

Toate aceste demersuri aduc un câştig şi societăţii, în ansamblu ei.