Sistemelor de pensii private li se recunosc, aproape unanim, trei calităÈ›i de bază: proprietatea privată asupra contribuÈ›iilor, eficienţa administrării private, independenÈ›a faÈ›ă de jocul politic şi electoral. Evenimentele din ultimul an au demonstrat însă că pensiile private sunt mai vulnerabile, în faţa factorului politic, decât se credea.

Cele două decenii de istorie post-comunistă pe care le-am parcurs din iarna lui 1989 până acum au adus schimbări fundamentale în toate planurile vieţii din regiunea Europei Centrale şi de Est. În ritmuri diferite, toate ţările din regiune s-au angrenat în procesul de aliniere la standardele şi filozofia lumii capitaliste, încercând să depăşească handicapul creat de jumătatea de secol de regim comunist. Judecând la scara istoriei, schimbarea a fost profundă, completă şi realizată extrem de rapid, cel puţin dintr-o perspectivă macro. În raport cu existenţa individuală şi cu nerăbdarea cu care a fost aşteptată intrarea în normalitate, procesul a fost, fără îndoială, prea lent şi ezitant în multe dintre coordonatele sale esenţiale. Pentru cea mai mare parte a populaţiei, viaţa cotidiană, deşi incomparabil mai bună în comparaţie cu cea oferită de regimul comunist, este încă departe de a răspunde cu adevărat speranţelor. Din nefericire, viitorul nu pare să le rezerve nimic mai bun, dacă judecăm după perspectivele financiare pe care aceşti oameni le au la pensionare. Să detaliem...

Pentru sistemele de pensii din întreaga regiune, perioada de după 1989 a adus o reformă fundamentală, prin adoptarea modelului multi-pilon promovat de Banca Mondială. Personalizând schema de principiu a modelului potrivit caracteristicilor şi viziunii proprii, toate ţările CEE au introdus, în completarea pilonului public de pensii, o componentă bazată pe conturi individuale, administrate în regim privat, a cărei arhitectură de principiu se bazează pe doi piloni - unul cu participare obligatorie (Pilonul II) şi unul facultativ (Pilonul III). Unica excepţie notabilă este Cehia, unde nu există încă Pilonul II.

[img1]

Demografia, bat-o vina!

Motivaţia acestui demers generalizat este profund ancorată în perspectivele demografice ale lumii, în general, şi ale regiunii, în special. Astfel, în următoarele două decenii, ţările Europei Centrale şi de Est şi spaţiul ex-sovietic vor înregistra cel mai înalt ritm de îmbătrânire a populaţiei, constată un amplu studiu1 realizat de Banca Mondială, explicând instalarea acestei tendinţe prin scăderea dramatică atât a ratei fertilităţii, cât şi a ratei mortalităţii. În fapt, aşa cum arată studiul citat, tendinţa de îmbătrânire a populaţiei s-a instalat în această regiune pe parcursul ultimei jumătăţi de secol, când cele mai multe ţări au înregistrat o creştere de ansamblu a populaţiei, în pofida ratelor de natalitate tot mai reduse. Ca urmare, aproape peste tot în regiune, ponderea cetăţenilor în vârstă de peste 65 de ani în total populaţie s-a dublat din 1950 până în prezent. Bosnia & Herţegovina, Polonia, România, Slovenia, Bulgaria, Ungaria, Federaţia Rusă sunt ţările în care acest fenomen este cel mai vizibil.

[img2]

Pentru următoarele decade, specialiştii anunţă o consolidare a trend-ului de îmbătrânire a populaţiei „de la vârf”, adică preponderent prin creşterea speranţei de viaţă. Cel mai probabil, în jurul anului 2025, o bună parte din ţările regiunii CEE şi ale spaţiului ex-sovietic, inclusiv România, vor avea peste o cincime din populaţie în vârstă de peste 65 de ani. Consecinţa imediată şi firească a acestei situaţii este o creştere spectaculoasă a ratei de dependenţă din sistemul public de pensii, calculată ca raport între numărul persoanelor care primesc pensie şi numărul celor care contribuie la sistemul public de pensii. Evident, de aici decurge şi un dezechilibru substanţial în bugetul sistemului public de pensii. Din nefericire, dacă în economiile avansate deficitul bugetului public de pensii, deşi nedorit, poate fi compensat fără să afecteze încă sensibil capacitatea de dezvoltare a statelor, pentru economiile încă fragile şi cu resurse limitate ale ţărilor din regiunea noastră, cheltuielile excedentare pentru pensiile de stat sunt greu sau aproape imposibil de compensat. Cât priveşte viitorul, experţii apreciază că, dacă arhitectura sistemelor publice de pensii rămâne neschimbată, cheltuielile cu pensiile din sistemul PAYG vor atinge niveluri imposibil de susţinut, mergând până la 15% - 20% din PIB în ţări cum ar fi Croaţia, Ungaria, Polonia, Slovenia, Ucraina sau Serbia, pentru a menţiona numai „vârfurile” absolute.

Alarmă: balanţa pensiilor publice se închide „în roşu”

În acest context, merită să ne oprim o clipă asupra situaţiei sistemelor publice de pensii din regiune, în acest an de criză care a acutizat dezechilibrele deja existente. Presa din regiune a consemnat în repetate rânduri dificultăţile întâmpinate de guvernele din regiune cu privire la plata pensiilor. Accentuate de efectele crizei economice, acestea s-au concretizat în sume de ordinul sutelor de milioane de euro care au trebuit mobilizate din bugetul general sau din împrumuturi şi ajutoare externe, pentru a asigura plata la zi a pensiilor. Au existat şi exemple care demonstrează că nici soluţia „sponsorizării” sistemului din surse externe nu poate funcţiona decât pe termen limitat.

Intervenţia „peste lege” a guvernanţilor în funcţionarea Pilonului II de pensii creează un precedent periculos, anulând principala calitate a sistemului de pensii private: invulnerabilitatea acestuia la intervenţionismul politic.

Iată câteva fapte şi situaţii relevante.

Slovenia – cheltuiala publică cu pensiile a urcat, în 2009, la circa 10,55% din PIB, Guvernul sloven fiind nevoit să susţină un deficit de circa 300 milioane euro pentru a menţine neschimbat nivelul pensiilor publice. Deşi Slovenia este considerată ţara cu cel mai ridicat nivel de trai din regiune, o treime din pensionarii sloveni primesc pensii mai mici de 400 euro pe lună, în timp ce salariul mediu net în Slovenia era, în toamna 2009, de circa 920 euro.

Ungaria - deşi pensia medie a fost anul trecut de numai 265 euro, nivelul acesteia se doveşte a fi mult peste posibilităţile bugetului ungar, cheltuielile totale cu plata pensiilor ridicându-se anual la circa 11% din PIB. Sub presiunea unui deficit bugetar uriaş, Ungaria a tăiat din cheltuielile bugetului public de pensii sume totale de circa 900 milioane euro în 2009 şi 2010, reducând pensiile de stat, pentru a evita colapsul bugetar. Printre primele ajustări operate se numără eliminarea principalului beneficiu financiar ataşat pensiei de stat, aşa-numita “a 13-a pensie”. Plata acestui beneficiu va fi reluată, într-o nouă formulă care va ţine seama de creşterea economică înregistrată anual, începând cu primul an în care economia Ungariei va înregistra o creştere de minimum 3,5%.

Bulgaria - bugetul pentru 2010 prevede o cheltuială totală destinată pensiilor şi altor forme de asigurări sociale de 15,3% din PIB, în condiţiile în care noul Cabinet bulgar a decis îngheţarea pensiilor pentru perioada 2010 - 2013. În perioada recentei campanii electorale, Guvernul anterior a operat o creştere cu 19,7% a pensiilor de stat, probabil ultima pentru o bună perioadă de timp.

Singurele categorii de pensionari care vor beneficia de unele măriri ale veniturilor vor fi văduvele care dreptul la pensie de urmaş şi cetăţenii foarte vârstnici, de peste 75 de ani, în sprijinul cărora a fost creat un fond special.

Cât priveşte pensiile de stat curente, indexarea acestora va fi reluată după 2013, dar nu direct proporţional cu salariul mediu, ci după un sistem flexibil care va ţine seama de inflaţie, creşterea economică generală şi dinamica pieţei muncii.

Slovacia – la jumătatea anului 2009, pensia medie lunară pentru stagiu complet de contribuÈ›ie era de circa 337 euro. De un astfel de venit beneficiau circa 930.000 de persoane, în timp ce alte câteva sute de mii de persoane primeau sume sensibil mai mici, pentru pensionarea anticipată, de invaliditate, de urmaş etc. Acest nivel al pensiilor a fost atins după ce, la începutul anului 2009, pensiile publice au fost majorate cu 6,95%. În acelaşi moment, deficitul bugetului public de pensii atinsese deja o valoare apropiată de 200 milioane euro, iar estimările pentru finalul anului indicau o adâncire a acestuia, cu atât mai mult cu cât Guvernul FICO a anunÈ›at că va menține şi în acest an bonusurile acordate pensionarilor pe final de an.

Într-o tentativă disperată de a recupera pentru sistemul public circa 200 milioane euro din contribuÈ›iile plătite către Pilonul II de pensii private, guvernul a deschis, în 2 etape succesive, fondurile de pensii private obligatorii. Ambele tentative s-au încheiat cu un eşec absolut, populaÈ›ia acordând mai multă încredere sistemului privat, decât celui public.

România - bugetul public de pensii a înregistrat un deficit total de 5,8 miliarde de lei (1,35 miliarde de euro), după primele 10 luni ale acestui an, fiind ţinut "în viaţă" doar de subvenţiile de la bugetul de stat, alimentat la rândul său este de împrumuturi de la instituţiile financiare internaţionale şi de la băncile locale. De remarcat că, deşi veniturile din contributii ale bugetului public de pensii au crescut cu 2%, în pofida prolemelor de pe piaţa muncii şi a recesiunii economice, majorările nesustenabile de pensii din ultimul an au umflat puternic cheltuielile, care au crescut în aceeaşi perioadă cu peste 23%. Practic, pe primele 10 luni ale anului, plata pensiilor a presupus subvenţii de 135 milioane euro în fiecare lună, în condiţiile în care pensia media din România este de circa 180 euro, una dintre cele mai scăzute din regiune.

Nu numai o criză trecătoare

Exemplele ar putea continua, dar prelungirea acestei enumerări n-ar putea decât să accentueze o concluzie care se desprinde de la sine. Ea a fost, de altfel, formulată în repetate rânduri de instituÈ›iile internaÈ›ionale interesate în domeniu: OECD, FMI, Banca Mondială. Pe scurt, deşi a fost accentuată de criză, situaÈ›ia precară a sistemelor publice de pensii este generată, în primul rând, de însăşi filozofia lor de funcÈ›ionare, neadaptată şi neadaptabilă evoluÈ›iilor demografice actuale.

The Economist scria recent: când Otto von BISMARCK a introdus, în 1889, prima formă de pensionare pentru muncitorii în vârstă de peste 70 de ani, speranţa de viaţă în Prusia era de 45 de ani. În 1908, când George LLOYD a hotărât să plătească un ajutor cetăţenilor de peste 70 de ani, britanicii se puteau considera norocoşi dacă reuşeau să depăşească vârsta de 50 de ani. Ceva mai târziu, la instituirea primului sistem de asigurări sociale, în SUA, vârsta oficială de pensionare, de 65 de ani, depăşea cu 3 ani speranţa medie de viaţă a americanilor. Altfel spus, pensiile de stat au fost create ca să ofere un scurt amurg liniştit unui număr redus de longevivi, folosind resursele create de o majoritate largă salariată. În prezent, pensionarea a devenit o regulă generală, ba chiar în multe ţări europene, pentru o largă majoritate a beneficiarilor, ea a ajuns să dureze chiar şi un sfert de secol. În acelaşi timp, numărul celor care contribuie la formarea resurselor necesare a scăzut dramatic. Cum ar spune matematicienii, q.e.d. (lat., ceea ce era de demonstrat).

Victime colaterale

Din nefericire, câtă vreme pensionarii reprezintă un eşalon numeros al populaţiei cu drept de vot, pensiile „în plată” rămân un subiect actual pe agenda electorală a politicienilor. În regiunea Noii Europe şi a spaţiului ex-sovietic, aceasta este o realitate cu atât mai pregnantă cu cât veniturile foarte mici ale pensionarilor fac din aceştia o pradă uşoară în faţa promisiunilor populiste şi a „bonusurilor” electorale. Nu mai puţin adevărat, necesitatea de a „forţa”, pe cât posibil, atingerea unui nivel decent al pensiilor este cât se poate de reală. Tot atât de adevărat, trăind la limita sărăciei, pensionarii sunt imediat afectaţi de orice măsură care ar presupune o reducere cât de mică a veniturilor lor. Către ce converg toate acestea? Evenimentele ultimilor ani au arătat foarte clar că soluţia acceptabilă, social şi politic, chiar dacă nerecomandabilă din punct de vedere economic, este cea de a suvenţiona bugetul public de pensii. În vremurile creşterilor economice viguroase, bugetele naţionale au constituit supapa de siguranţă necesară.

Anul de criză 2009 a arătat însă, în adevărata ei lumină, fragilitatea acestui „modus vivendi”. Deficitele înregistrate în bugetele sistemelor publice de pensii s-au adâncit, pe fondul creşterii şomajului şi a dificultăţilor de colectare. Simultan, capacitatea compensatorie a bugetelor naţionale a scăzut drastic, în multe cazuri până la dispariţie. Statele s-au împrumutat pentru plata pensiilor, dar este evident că împrumuturile nu pot constitui decât o soluţie conjuncturală, pe termen scurt. Din păcate, revenirea la coordonatele economice „pozitive” este o chestiune de durată.

Din proprie iniţiativă, dar mai adesea la presiunea exercitată de organismele internaţionale creditoare, au fost iniţiate reforme parametrice ale sistemelor publice de pensii, menite a atenua, pe cât posibil, discrepanţele generatoare de deficit. Efectele acestor reforme vor fi vizibile, însă, abia peste un număr de ani, în timp ce datoriile se acumulează la timpul prezent. În sfârşit, pensiile speciale, acordate unor categorii profesionale cu un statut mai deosebit, prezente aproape în toate statele din regiune, au intrat şi ele în atenţia guvernanţilor, urmând a fi reduse substanţial. Pe termen scurt, această măsură va aduce o serie de economii, dar acestea sunt departe de a rezolva problema, mai ales că – din nou din considerente politice şi electorale -, reducerile vor trebui operate cu destulă moderaţie.

Din acest punct înainte, singura direcţie din care s-au mai putut obţine bani pe termen scurt a fost cea a contribuţiilor la Pilonul II de pensii private. Nivelul contribuţiilor a fost redus sau îngheţat în multe dintre ţările din regiune: Polonia - reducere de la 7,3% la 3%; Estonia – sistarea contribuţiilor de 4% plătite de stat; Lituania - reducere de la 5,5% la 3%; Letonia - reducere de la 8% la 2%; România - a îngheţat nivelul contribuţiilor la 2%. În plus, Slovacia a deschis, în două etape succesive, de câte şase luni, fondurile de Pilon II, iar Croaţia intenţionează o măsură similară, ambele state încurajând astfel participanţii să se reîntoarcă, împreună cu contribuţiile lor, în sistemul public de pensii. Ce eficienţă au avut aceste măsuri? Slovacia a reuşit să „recupereze” la bugetul public de pensii circa 72 milioane euro, faţă de un deficit estimat la jumătatea anului la circa 200 milioane euro. În România, suma „economisită” acoperă circa jumătate din deficitul lunar al sistemului public de pensii. Oricum, pentru situaţia critică a pensiilor de stat, chiar şi „puţin” este mai mult şi mai bine decât „nimic”.

Mai puţin benefic este efectul acestor măsuri pentru participanţii la fondurile de pensii obligatorii. În fapt, aceştia vor suporta din buzunarul propriu, fiind victime colaterale, costurile acestor pansamente aplicate sistemului public de pensii. Mai mult, intervenţia „peste lege” a guvernanţilor în funcţionarea Pilonului II de pensii creează un precedent periculos, anulând una dintre cele mai importante calităţi ale sistemului de pensii private: invulnerabilitatea acestuia la intervenţionismul politic.