Criza financiară a scos în evidenţă slăbiciunea sistemelor de management al riscului a instituţiilor financiare, deci şi a societăţilor de asigurare. Se poate evita o anumită vulnerabilitate numai învăţând din aceste lecţii, dar şi pregătindu-ne pentru noul sistem de solvabilitate. Dacă totul este transpus în măsuri de eficientizare care aduc şi avantaje competitive, atunci implementarea noului sistem este o oportunitate şi o provocare în acelaşi timp.

Directiva Solvency II a fost aprobată pe 22 aprilie 2009, dar versiunea finală a acesteia a fost adoptată pe 10 noiembrie 2009 şi poate fi găsită pe web-site-ul Comisiei Europene şi în limba română. Deşi măsurile de implementare nu au fost încă finalizate în totalitate, multe dintre cerinţe sunt prezentate în cadrul Directivei. Acestea trebuie privite nu doar ca un set de cerinţe de optimizare a capitalului, ci ele vor afecta şi procedurile de management al riscului, arhitectura bazei de date şi funcţia de audit, fiind chiar necesară crearea de noi responsabilităţi în vederea integrării cerinţelor în organizaţie.

În România, în anii 2007 şi 2008 au existat câteva iniţiative legate de prezentarea conceptului Solvency II (vezi vizita lui Paul SHARMA şi seminarul regional CEIOPS -Committee of European Insurance and Occupational Pensions Supervisors - pe tematica Solvency II), astfel încât probabil că asigurătorii au trecut în anul 2009 la planificarea implementării noului sistem de gestionare a capitalului şi a riscurilor, deşi până acum nu au apărut norme ale autorităţii de supraveghere în acest sens. Poate că această preocupare a existat mai mult pentru asigurătorii multinaţionali, având în vedere strategia grupului din care fac parte, şi mai puţin societăţile de asigurare cu primele brute subscrise mai mici de 5 milioane euro (în conformitate cu art. 5 din textul Directivei). În continuare, prezentăm câteva elemente practice ce pot fi luate în calcul la pregătirea „timpurie” a implementării, astfel încât să aibă valoare atât pentru societatea de asigurare, cât şi pentru asiguraţi.

După cum se cunoaşte, acest sistem este de aşteptat a se implementa cel mai devreme în anul 2012, noul regim fiind dezvoltat folosind clasicii piloni în număr de trei, fiecare acoperind diferite aspecte ale situaţiei solvabilităţii societăţilor de asigurare. Pilonul I tratează cerinţele cantitative, printre care şi evaluarea la valoarea de piaţă a rezervelor tehnice, cu prezentarea unei marje de risc clare, reguli legate de managementul investiţional şi solvabilitatea capitalului. Pilonul II reglementează cerinţele calitative ale controlului intern, managementul riscului, inclusiv ORSA (own risk and solvency assessment). Pilonul III priveşte transparenţa raportărilor şi către asiguraţi şi potenţiali investitori. Capitalul care rezultă: SCR (Solvency Capital Required) trebuie să fie exprimat funcţie de riscurile la care sunt expuşi asigurătorii, calculându-se şi MCR (Minimium Capital Requirement) ca un procent din SCR. Totuşi, cel mai important aspect îl reprezintă implementarea modelelor interne, ce solicită o atenţie deosebită în pregătirea pentru Solvency II. Acestea vor trebui aprobate de autoritatea de supraveghere, înainte de a fi aplicate.

Proiectul poate avea succes încă de la început dacă CFO-ul şi managerul de risc pot răspunde la următoarele întrebări:

Iniţiativa voluntară de a lansa un Plan de implementare nu poate fi decât benefică, având în vedere că scopul acesteia este:

• de a familiariza conducerea cu noul concept;
• de a pregăti societatea pentru aderarea la noul regim;
• de a obţine resursele necesare implementării;
• de a crea abilităţile în a calcula SCR-ul;
• de a aplica un model intern funcţional, care să fie aprobat de autoritatea de supraveghere.

Comunicarea cu autoritatea de supraveghere poate fi esenţială în definitivarea procesului şi rafinarea modelelor interne, astfel încât să nu fie concepute modele care să nu răspundă cerinţelor. Probabil că cele mai interesate vor fi societăţile de asigurare cu activităţi complexe, prin nevoia lor de claritate asupra procesului. Activitatea este benefică şi pentru autoritatea de supraveghere, întrucât îşi poate face o idee asupra gradului de pregătire în vederea aderării. Acest lucru va presupune un departament de management al riscului foarte activ, cu raportări regulate către conducere asupra stadiului de creare şi aplicare practică a modelului.

Cum ne descurcăm însă cu cele 689 de pagini ale Directivei Solvency II, cu îndrumările propuse de CEIOPS, de auditori şi de unde începem. Consideraţiile practice pot include:

1. Desemnarea unei echipe din cadrul societăţii care să poarte
responsabilitatea pregătirii unui plan de implementare viabil a
Solvency II, care să stăpânească tehnici statistice şi actuariale.
Având în vedere consecinţele asociate, este bine de obţinut
aprobarea adunării generale a acţionarilor privind desemnarea
echipei.

2. Existenţa unui sistem de management al riscului care respectă în mare măsură cerinţele prevăzute în Art. 44 din Directiva Solvency II, dar nu numai, îmbunătăţirea sistemului de management al riscului fiind „stimulată” şi de criza financiară globală. În plus, calitatea acestuia va fi studiată în amănunt şi este posibil să fie solicitate justificări pentru fiecare decizie luată.

3. Plecând de la strategia pe termen scurt şi mediu, se poate începe calcularea cerinţelor impuse de capital. Importanţa acestui lucru este dată de gradul în care acestea pot influenţa strategia.

a. Calculul MCR (Minimum Capital Requirement) este tratat în Secţiunea 5, Art. 128 şi 129 şi trebuie calculat trimestrial. Astfel, formula a fost testată cu ocazia exerciţiului QIS 4 şi se pare că nu a creat probleme asigurătorilor. Totuşi, diferenţa constă în crearea unor formule de calcul ale MCR separate pentru viaţă şi non-viaţă, şi mai mult, separarea calculelor continuă prin evidenţierea a patru componente ale formulei liniare şi anume* :

• a.1) asigurări non-viaţă pe baze tehnice non-viaţă;
• a.2) asigurări non-viaţă pe baze tehnice similare cu asigurări de viaţă;
• a.3) asigurări viaţă pe baze tehnice viaţă;
• a.4) asigurări viaţă – obligaţii suplimentare practicate pe baze tehnice non-viaţă.

*calcul care nu se aplică societăţilor de asigurare compozite, pentru care există o altă metodă de calcul.

Exemplu:

Pentru a.1): MCRa1= Σmax(αj * RTn ; βj * PSn), unde RTn = rezerve tehnice nete de reasigurare, fără marjă de risc, pentru fiecare clasă de asigurare (segmentate în 15 clase); PSn = prime subscrise pentru fiecare clasă de asigurare în ultimele 12 luni, nete de reasigurare. Calibrarea factorilor αj şi βj se face funcţie de deviaţiile standard ale riscurilor legate de prime şi rezerve, folosind o funcţie lognormală, determinând estimarea statistică VaR pentru un interval de încredere de 85%, în loc de 99,5% aplicat în cazul calculului SCR.

b. Calculul SCR (Solvency Capital Requirement) se poate face în două moduri: după formule standard, funcţie de mai multe module de risc detaliate în Secţiunea 4, Sub-secţiunea 2 şi în Anexa IV sau plecând de la un model intern. Dacă se alege crearea unui model intern care să ducă la obţinerea SCR (vezi Secţiunea 4, Sub-secţiunea 3), trebuie explicat de ce profilul de risc al societăţii este mult mai bine descris de un model intern, fie el şi parţial, în comparaţie cu formula standard. Conducerea societăţii trebuie să demonstreze că înţelege modelul intern, că acesta se potriveşte cu modelul de afaceri şi că este folosit în mod curent în procesul decizional, tratând suficiente riscuri pentru a fi folositor, înlesnind analiza deciziilor şi fiind integrat cu sistemul de management de risc, îmbunătăţindu-l. Calculul SCR-ului folosind un model intern se poate face anual sau ori de câte ori se modifică în mod semnificativ profilul de risc al asigurătorului, ipotezele de lucru sau planul de afaceri.

În plus, societăţile de asigurare care au participat la studiul de impact cantitativ denumit generic QIS 4 prezintă un avantaj suplimentar în înţelegerea abordării Solvency II (cel puţin completarea tabelelor şi parcurgerea specificaţiilor tehnice asociate - un document care conţine explicaţii detaliate în cele 286 de pagini ale sale). Evaluarea studiului de impact continuă şi în acest an cu QIS 5, acest ultim exerciţiu urmând să se desfăşoare în perioada august – octombrie 2010.

Un asigurător trebuie să fie capabil să calculeze ceea ce Solvency II solicită ca cerinţă minimă, şi anume SCR-ul după formula standard. După cum am mai spus, metoda de calcul a fost „exersată” cu ocazia QIS 4 şi este de preferat ca acele societăţi care nu au participat la QIS 4 să execute exerciţiul, care poate lua în medie în jur de 3 luni. Pe de altă parte, pentru mulţi asigurători va fi critică calcularea cerinţelor reglementate de capital folosind propriul model de business, şi asta pentru că formula standard este oarecum strictă, neputând oferi suficientă recunoaştere anumitor caracteristici ale activităţii (de exemplu, reasigurare neproporţională), fiind greu de acceptat chiar şi pentru asigurători de nişă. În acest caz, este de preferat a se utiliza un model intern care oferă posibilitatea motivării unui nivel al capitalului pe care şi-l pot permite. Trebuie însă aprobat de autoritatea de supraveghere pentru a putea fi aplicat, munca de cercetare trebuind să înceapă de acum, pentru a putea utiliza resursele potrivite şi pentru a putea fi aplicat în 2012.

4. După ce calculele MCR-ului şi SCR-ului au fost făcute, un pas imediat următor ar putea fi găsirea unor căi de a optimiza valorile calculate. De exemplu, una dintre expunerile de bază ale unui asigurător rezultă din riscul de subscriere şi, prin analiza profilului portofoliului subscris, din punct de vedere al echilibrului volumului de prime subscrise şi al existenţei unei posibile concentrări a expunerilor pe riscuri naturale (de exemplu), precum şi al nivelului costului şi metodelor asociate protecţiei prin reasigurare, se poate identifica zona cu cea mai mare expunere pentru capital. De aici derivă măsurile de protecţie orientate în acele zone (diversificare portofoliu, geografică, target market etc.), pentru optimizarea riscurilor, fiind necesar de văzut în ce măsura acestea duc la optimizarea capitalului.

Toate aceste lucruri se pot realiza atâta timp cât:

• asiguraţii rămân pe primul loc în topul priorităţilor curente, compania existând datorita lor,
• şi aplicând regula 1/3, care propune dedicarea a 1/3 din cele aproximativ 940 de zile până la implementare planificării şi proiectării strategiei, restul de 2/3 din acest interval rămânând pentru execuţie.