Anul 2008 a fost unul deosebit de interesant, dar şi dificil pentru economişti şi oamenii politici. Anul 2009 aduce şansa trezirii la realitate, în măsura în care resursele interne care pot fi deturnate s-au împuţinat vizibil, o mare parte a sectorului privat doreşte să iasă din mecanismele de corupţie şi fraudă ale sistemului politico-economic, iar populaţia nu mai poate beneficia de consumismul bazat pe creditare al ultimilor ani.

Anul 2008 a fost unul deosebit de interesant, dar şi dificil pentru economişti şi oamenii politici. Dacă la începutul anului mulţi mai sperau că vor putea izola criza creditului ipotecar în SUA, realitatea a arătat că, odată cu beneficiile incontestabile aduse de
globalizare – reducerea costurilor de transport şi vamale, comerţul internaţional, transferul de tehnologie, libertatea de circulaţie mult mai intensă a capitalurilor financiar şi uman – au venit „la pachet” şi problemele asociate globalizării: extinderea geografică şi sectorială rapidă a crizelor, mai ales dacă acestea au fost provocate
de un jucător important al pieţei internaţionale.

Mulţi analişti, tributari gândirii „de turmă” şi incapabili (sau prea speriaţi) ca să estimeze cu acurateţe mărimea crizei economice, au fost prinşi în permanenţă „behind the curve”, deci cu un pas în urmă faţă de realitatea economică crudă.

În acest context, volatilitatea pieţelor a crescut în mod dramatic, fie că a fost vorba de pieţele bursiere, cele financiare sau valutare. Corelaţia dintre preţurile activelor şi valorile fundamentale ale acestora s-a fracturat iremediabil în faţa incertitudinilor referitoare la cererea agregată sau la perspectivele economice ale principalilor consumatori din piaţă. Astfel, preţul mărfurilor a scăzut cu mare repeziciune. Cea mai spectaculoasă – dar şi nefirească - evoluţie a avut-o cotaţia petrolului, care s-a prăbuşit de la peste 140 USD barilul la 35 USD în numai 12 luni.

Dacă acum un an se vorbea de cererea crescândă din partea ţărilor în curs de dezvoltare, în paralel cu cea venind din SUA, UE şi ţările dezvoltate şi de faptul că producţia de petrol mondială se află pe un trend descendent care nu poate fi oprit în următorul deceniu, odată cu recesiunea mondială nevoia de petrol, dar mai
ales aşteptările pieţei s-au diminuat atât de mult, încât nivelul ofertei nu mai  interesează pe nimeni. Această miopie cronică a pieţei demonstrează că volatilitatea este indusă, iar nu corectată de mecanismul de piaţă (iar în acest fel se demontează mitul pieţei ca regulator automat al dezechilibrelor). Cu siguranţă, problemele producţiei de petrol rămân în actualitate sau chiar se acutizează odată cu trecerea timpului. Nevoia de surse alternative de energie este tot mai pregnantă şi, din păcate, capacităţile de producţie de energie din surse alternative sunt, la actualul nivel de
tehnologie şi dezvoltare ştiinţifică a omenirii, extrem de limitate.

Pe parcursul anului 2008, criza s-a transformat din una financiară localizată în SUA, într-o criză economică în toată regula, care a cuprins întreaga lume – chiar şi ţările despre care analiştii economici credeau că sunt „intangibile”, gen China. Mitul BRIC
(Brazilia, Rusia, India, China) s-a destrămat şi el cu repeziciune, demonstrând că nimeni nu mai poate supravieţui astăzi prin forţe proprii – nici chiar SUA, pe termen lung. Odată cu alunecarea în recesiune a primilor trei mari jucători la nivel global (SUA, UE şi Japonia), cererea de bunuri în general s-a prăbuşit, îngropând şi speranţele ţărilor în curs de dezvoltare la creşteri economice accentuate.

Anul 2009 porneşte aşadar cu aşteptări negre pentru cvasi-totalitatea ţărilor lumii. politicienii au făcut eforturi disperate pentru a redresa situaţia economiilor, apelând la măsuri neobişnuite şi chiar potrivnice teoriilor economice de până acum: naţionalizări,
intervenţii solide în economia privată, ajutoare de stat către sectoarele cele mai fectate din fiecare ţară sau direct către consumatori, toate acestea au un singur scop:  prevenirea unui colaps generalizat al sistemului financiar şi restabilirea încrederii consumatorilor în economie cât mai curând posibil (cel mai probabil în prima jumătate a anului viitor).

Prin aceste măsuri se va putea eventual obţine evitarea unei depresiuni economice şi scurtarea perioadei de criză; efectele adverse vor fi reflectate în „mutarea” costurilor programelor anticriză actuale către generaţiile următoare. Oricum, este de aşteptat o
ajustare a sistemelor de pensii, ajutor social şi sănătate la nivel global, care să răspundă noilor condiţii de piaţă. Perspectivele economice modeste pentru următorul deceniu vor determina cu certitudine reducerea investiţiilor în domeniile bugetare şi scăderea dramatică a calităţii serviciilor esenţiale adresate oamenilor. Sistemele de pensii (ne referim aici la cele private, pentru că sistemele de stat sunt deja în colaps) vor suferi puternic în urma randamentelor mult mai reduse la investiţiile realizate, dar şi din cauza temperării creşterilor salariale care vor afecta probabil lumea civilizată pentru următorii 10 ani.

România a căzut pradă atât factorilor externi, cât şi limitărilor interne. Pe plan extern, performanţa tuturor ţărilor emergente a început să intre în declin în a doua jumătate a anului 2008, iar partenerii noştri comerciali din UE s-au confruntat cu recesiunea începând cu ultimul trimestru al anului. În aceste condiţii, cererea de export pentru bunurile româneşti – chiar aşa cum sunt ele, cu valoare adăugată redusă - se află în derapaj, iar accesul la finanţări a devenit aproape imposibil, chiar şi la costurile ridicate
din acest moment. Peste aceşti factori negativi s-a suprapus anul electoral, în care dezordinea bugetară şi dezechilibrele s-au accentuat puternic.

Indiferent de responsabili şi responsabilităţi, fapt este că România va traversa un an al „trezirii la realitate”. Dacă până acum unii analişti şi oficiali erau convinşi că România se află pe un drum ascendent şi poate beneficia de mulţi ani de prosperitate peste
media europeană, a devenit tot mai clar că suntem un membru necompetitiv al UE, acceptat în uniune pe criterii politice şi nu pe capabilităţi economice (o spun de multă vreme), dorit de către partenerii noştri pentru potenţialul de consum – pe care l-au
exploatat şi chiar l-au finanţat din plin – şi pentru că suntem o sursă ieftină de forţă de muncă în sectoare economice dezagreabile – în general cele cu valoare adăugată redusă, poluante şi care produc materii prime. Pentru un astfel de jucător în piaţă, orice
dezechilibru este resimţit mult mai puternic.

Cu o industrie nerestructurată, o agricultură înapoiată şi dependentă de condiţiile meteo şi un sistem de servicii nedezvoltat suficient, suntem o pradă uşoară pentru furtunile din sectorul economic şi financiar. Din cauza politicilor defectuoase şi prociclice, în care, în pofida creşterii economice, dezechilibrele s-au adâncit iar fondurile disponibile s-au redus substanţial, Guvernul actual se află în situaţia de a nu putea finanţa, precum Germania, Franţa sau alte ţări europene, creşterea economică pe seama cheltuielilor bugetare, decât cu preţul unor sacrificii aproape imposibil de realizat în practică – ba chiar dificil de anunţat şi în vorbe. Suntem aşadar în situaţia de a nu putea ajuta sistemul economic, cel de sănătate sau de ajutor social, tocmai atunci când este mai mare nevoie. Încercările de acum de a susţine IMM – adevăratul motor al sistemului privat din România şi singurul sector care poate să asigure cu adevărat ocuparea forţei de muncă în perioadă de criză – par o recunoaştere a greşelilor trecute. O altă decizie de a schimba foste greşeli este aceea de a atrage în fine fondurile europene pe care suntem îndreptăţiţi să le accesăm. Desigur, însănătoşirea economică nu va putea veni fără asanarea vieţii politice şi eliminarea corupţiei din societate.

Este evident însă că România şi cetăţenii săi s-au învârtit în cerc în ultimii 7 ani de prosperitate economică globală, în loc să avanseze pe o spirală care să îi apropie de ceilalţi membri ai UE. Astfel, anul 2009 aduce şansa trezirii la realitate, în măsura în care resursele interne care pot fi deturnate s-au împuţinat vizibil, o mare parte a sectorului privat doreşte să iasă din mecanismele de corupţie şi fraudă ale sistemului politico-economic, iar populaţia nu mai poate beneficia de consumismul bazat pe creditare al ultimilor ani.