O preocupare tot mai mare în întreaga lume constă în aceea că îmbunătăţirile observate în speranţa de viaţă nu sunt avute în vedere într- un mod adecvat la evaluarea pensiilor. O consecinţă a creşterii speranţei de viaţă înseamnă o perioadă mai îndelungată de plată a pensiei.

În cele ce urmează ne propunem analiza influenţelor creşterii (îmbunătăţirii) speranţei de viaţă în România, la fel ca şi în Europa de Vest, dar şi efectul schimbărilor ratelor de mortalitate calculate pentru anul 2008, pe baza tabelelor publicate de Institutul Naţional de Statistică al României pentru anul 2003, şi costurile necesare pentru compensarea scăderilor anticipate ale ratelor de mortalitate.

Urmare a analizei datelor publicate în tabelele alăturate, concluziile sunt următoarele:

Pentru bărbaţii cu vârsta de 65 de ani (în anul 2008), costul unei anuităţi bazate pe tabele de mortalitate calculate pentru anul 2008 este mai mare cu 2,5% decât costurile bazate pe tabelele de mortalitate publicate de INSSE pentru anul 2003. Pentru femei cu vârsta de 60 de ani, diferenţa este de 2,1%. Speranţa de viaţă pentru bărbaţii aflaţi la vârsta de 65 de ani este de 77,6 ani. Pentru femeile în vârstă de 60 de ani, speranţa de viaţă este de 78,3 ani. Mai rămâne o perioadă foarte scurtă de timp în care îmbunătăţirea ratelor de mortalitate mai poate avea efect.

Pentru bărbaţii cu vârsta de 30 de ani (în anul 2008), costurile unei plăţi de anuitate ce începe de la vârsta de 65 de ani, bazate pe tabelele de mortalitate calculate pentru anul 2008, sunt cu 9,3% mai mari decât costul bazat pe tabelele de mortalitate publicate de INSSE pentru anul 2003. Pentru femeile în vârstă de 30 de ani (în anul 2008), diferenţa este de 5,7%. Speranţa de viaţă după vârsta de 65 de ani (pentru bărbaţi aflaţi la vârsta de 30 de ani în anul 2008) este de 79,5 ani – adică cu 2 ani mai mult decât speranţa de viaţă pentru bărbaţii aflaţi la vârsta de 65 de ani în anul 2008. Pentru femeile în vârstă de 30 de ani (în anul 2008), speranţa de viaţă după vârsta de 60 de ani va fi de 80,2 ani – tot cu 2 ani mai mult decât speranţa de viaţă la femei aflate la vârsta de 65 de ani, în anul 2008.

Pentru tineri, perioada asupra căreia îmbunătăţirea ratelor de mortalitate are influenţă este mai lungă, pe lângă faptul că, datorită îmbunătăţirii ratelor de mortalitate, tot mai multe persoane care aparţin generaţiilor respective vor atinge vârsta standard de pensionare la 65 de ani la bărbaţi şi 60 de ani la femei.

Aşa cum am arătat mai sus, creşterea costurilor anuităţilor din cauza creşterii speranţei de viaţă este substanţială: 2,1% pentru bărbaţi şi 2,5% pentru femei care se află deja la vârsta standard de pensionare; 5,7% pentru bărbaţi şi 9,3% pentru femeile aflate la vârsta de 30 de ani şi 11,3% pentru bărbaţi şi 6,9% pentru femeile aflate la vârsta de 20 de ani.

[img1]

Întrebările care apar sunt următoarele: cum acoperim riscurile de deces şi cine va suporta costurile plăţii de pensii pentru o perioadă mai lungă de timp?

[img0]

Acoperirea riscului de deces

Având în vedere că am discutat în detaliu ipoteza de supravieţuire, ne putem îndrepta atenţia către riscul ca experienţa privind supravieţuirea viitoare să nu corespundă evaluărilor noastre. În practică, este posibilă folosirea instrumentelor financiare pentru a „acoperi” sau reduce riscurile de investiţie asociate evenimentelor viitoare. De exemplu, un fond de pensii poate folosi opţiuni sau swap-uri pentru a deveni imun în faţa riscurilor nedorite legate de investiţii.

În asigurări, nu se întâmplă acelaşi lucru, pentru că planul menţine controlul riscurilor tolerabile, acoperindu-le doar pe cele la care nu doreşte să se expună. Ar fi posibil oare ca un mare furnizor de anuităţi (fond de pensii, societate de asigurări) să atenueze riscul asociat viitoarelor schimbări ale speranÈ›ei de viaÈ›ă, fără a suporta uriaşul cost al garantării beneficiilor direct cu un reasigurător? Răspunsul este, teoretic, afirmativ.

Atât obligaţiunile indexate la ratele de mortalitate, cât şi operaţiunile swap de pe piaţa secundară au ca scop oferirea unei soluţii, deşi niciuna dintre metode nu este simplă. O astfel de obligaţiune este obligaţiunea de longevitate. Deşi există mai multe variante, obligaţiunea de longevitate „clasică” plăteşte un cupon regulat (ca o anuitate) pe baza numărului de supravieţuitori la fiecare vârstă viitoare, dintr-o populaţie acoperită iniţial. Plăţile continuă să fie făcute până când moare ultimul supravieţuitor. Având în vedere că aceste produse continuă să fie dezvoltate, este foarte probabil să vedem în viitor că vor fi folosite de fondurile de pensii dornice să-şi reducă expunerea la schimbările viitoare ale speranţei de viaţă.

În practică, există o încercare de a rezolva problemele financiare cauzate de longevitate prin creşterea vârstei de pensionare. Ne putem aştepta ca, în cazul în care creşterea speranţei de viaţă va distorsiona foarte mult sursele financiare ale sistemului public şi/sau dacă va reduce pensiile pe care fondurile de pensii obligatorii vor fi capabile să le ofere, vârsta standard de pensionare să fie majorată. De obicei, schimbările aduse de majorarea contribuţiilor nu sunt eficiente. Contribuţiile nu pot fi încasate pentru perioada care a trecut deja, ci doar pentru cea viitoare.

Suportarea costurilor aferente plăţii de pensii pe o perioadă mai lungă

Suportarea costurilor acestor pensii mai îndelungate depinde de cine are obligaţia să facă plăţile beneficiilor viitoare. Astfel, pentru sistemele publice tradiţionale bazate pe planuri de beneficii definite tip DB, statul (indirect contribuabilii care plătesc taxe şi impozite la stat) este cel expus riscului de a plăti beneficii mai mult timp decât s-a anticipat.

Sistemul public de pensii realizează echilibrul între creşterea plăţilor de pensii fără o creştere în paralel a veniturilor din contribuţiile la asigurările sociale, cum sunt: schimbarea nivelului contribuţiilor, erodarea pensiilor ca urmare a creşterii inflaţiei, creşterea vârstei de pensionare sau o combinaţie între cele trei variante.

Pe de o parte, cerinţele crescute, de transparenţă şi raportare, pentru aranjamentele de pensii tradiţionale, au dus la crearea unui mediu în care chiar şi planurile bine întocmite deviază de la beneficiile definite; pe de altă parte, costurile suplimentare apărute din cauza plăţilor de pensii mai îndelungate au contribuit şi ele la revizuiri ale planurilor de pensii.

În România, fondurile de pensii obligatorii şi facultative folosesc planuri de contribuţii definite tip DC, în care contribuţiile angajatorilor şi cele ale angajaţilor sunt plătite într-un cont, unde se acumulează împreună cu câştigul obţinut din investiţii, până la pensionare. Obligaţia angajatorului se referă doar la contribuţiile specificate, nu şi la beneficiile finale. Riscul de plăţi viitoare necunoscute – pentru acele contribuţii – a fost transferat de la stat la participant. Aici rămâne riscul, la participantul răspunzător de bugetizarea fondului pe toată durata restului vieţii sale. Dacă persoana foloseşte fondul pentru a cumpăra o anuitate de la o societate de asigurări (în România, legislaţia nu este încă finalizată pentru fondurile de pensii private obligatorii şi facultative şi nu ştim dacă va fi permis transferul sumelor acumulate şi cumpărarea de anuităţi de la societăţile de asigurări), riscul de a trăi mai mult decât s-a anticipat este transferat în acest caz (contra cost) asigurătorului.

Ipotezele privind speranţa de viaţă folosite de societăţile de asigurări vor avea atunci un impact fundamental asupra nivelului de pensie ce poate fi acordat în perioada de pensionare.