Scandalul îngheţării în 2009 a contribuţiilor la pensiile private redeschide şirul unor întrebări esenţiale rămase fără răspuns încă de la startul Pilonului II. S-a pus atunci problema din ce va fi acoperit deficitul produs sistemului public de introducerea pensiilor private. Ne-am întrebat, în plus, dacă un sistem care porneşte cu o contribuţie iniţială de numai 2% are vreo şansă să devină rentabil pentru participanţi. „Las că merge şi aşa!”, s-a spus la vremea respectivă. „Le rezolvam din mers!“ Iată însă că nu merge deloc.

În fapt, cererea sindicatelor de îngheţare a creşterii contribuţiei la Pilonul II se înscrie într-un scenariu devenit de acum clasic. De când instituţiilor cu pricina li s-a interzis prin lege calitatea de administrator în businessul cu pensii private, industria ca atare s-a transformat pentru liderii sindicali dintr-un obiectiv strategic într-o ţintă numai bună de luat în vizor. Exemplele sunt nenumărate. Cererea de indexare a contribuţiilor cu inflaţia este una dintre nenumăratele inepţii debitate cu un aer doct de marii specialişti financiari ai sindicatelor. Prin 2007, discriminarea între pensiile femeilor şi cele ale bărbaţilor, ca urmare a perioadelor diferite de contribuţie, a devenit peste noapte subiect de interes naţional, prin contribuţia aceloraşi actori. În fapt, vorbim de o problemă tehnică reală cu care se confruntă toată Europa, dar care nu afectează stabilitatea sistemului sau rentabilitatea sa. La toate acestea se adaugă presiunea continuă pentru reducerea comisioanelor administratorilor, de dragul sportului, fără o argumentare temeinică şi, în sfârşit, episodul actual, cel cu îngheţarea contribuţiilor pentru a permite bugetului public să respire o gură de oxigen. Dincolo de aspectul uneori comic al revendicărilor sindicale, în discuţie rămâne o problemă majoră. Sectorul pensiilor private în particular şi reforma pensiilor în general nu beneficiază în România de sprijinul societăţii civile, cel puţin în ceea ce priveşte latura sa reprezentată de mişcarea sindicală. Efectele sunt vizibile în planul percepţiei reciproce. Pentru sindicate, administratorii de pensii sunt „băieţii aceia deştepţi” care au venit în România doar pentru a se înfrupta din caşcavalul reprezentat de contribuţiile românilor cinstiţi. Aşa stând lucrurile, liderii confederaţiilor nu intră în dialog cu administratorii pentru a găsi soluţii şi nici cu asociaţia lor. Se plâng la Guvern şi agită presa, efectul fiind în acest caz nefast pentru ambele tabere. De cealaltă parte, administratorii de fonduri, firme multinaţionale, nu recunosc în sindicate un partener de dialog, pierzând astfel sprijinul unei puternice forţe sociale.

Revenind la îngheţarea contribuţiilor, motivul invocat în sprijinul acestei măsuri este susţinerea bugetului public de pensii. De ce au nevoie pensiile de stat de bani? Pentru că e criză, ar suna un prim răspuns. Firmele concediază angajaţi pe bandă rulantă, iar efectul este că aceştia nu mai au cu ce să contribuie la bugetul public de asigurări sociale. Drept urmare, pensionarii actuali riscă să nu mai beneficieze de majorări ale pensiilor conform graficului întocmit de Guvern.

Nu acesta este însă singurul motiv. Un al doilea răspuns la întrebarea de mai sus se referă la deficitul creat sistemului public prin implementarea pensiilor obligatorii, deficit rămas neacoperit până astăzi. Să facem un exerciţiu de memorie. În 2006 şi 2007, de pildă, când legea pensiilor private prindea contur, în Parlament principala problemă la care nu se găseau soluţii era tocmai aceea legată de gaura creată sistemului public de către pensiile private. Suma a crescut pe măsură ce implementarea sistemului s-a tot amânat, ajungând la circa 1,8-2 miliarde euro valabili pentru primii cinci ani de la startul sistemului. S-a vorbit atunci de necesitatea identificării unor surse neinflaţioniste. O soluţie posibilă o reprezenta o parte din banii proveniţi din privatizarea BCR, dar pentru aceştia o altă prioritate era şi construcţia de autostrăzi. Între timp, banii s-au evaporat fără a apuca să servească unui scop precis. S-a vorbit apoi de un împrumut acordat de Banca Mondială în cadrul programelor de implementare a aquis-ului comunitar şi, nu în ultimul rând, despre emiterea de bonduri guvernamentale. În septembrie 2007, luna în care au început campaniile de marketing ale operatorilor, niciuna dintre sursele de acoperire a deficitului nu era încă identificată. Între timp, peste subiect s-a aşternut liniştea, cei responsabili cu rezolvarea problemei mizând pe rezolvarea de la sine a acesteia la adăpostul unei „economii care duduia”.

În concluzie, intenţia Guvernului de îngheţare a creşterii contribuţiei la pensiile private este doar un efect al unor cauze mai vechi, fără legătură cu criza financiară din prezent. În acest context, protestul membrilor APAPR, lăudabil de altfel ca şi cele ale EFRP şi FIAP, s-ar putea să rămână în istoria business-ului cu pensii doar la stadiul de exerciţiu de imagine. Cu sau fără implicarea sindicatelor, dacă Guvernul n-are bani pentru pensionarii de azi, va apela fără vreun regret la pensionarii de mâine, să achite nota de plată. Şi asta pentru că în ecuaţia politicului, voturile care contează sunt cele din prezent, nu cele de peste 20 sau 30 de ani.

Judecând lucrurile dintr-o altă perspectivă, stagnarea contribuţiei la nivelul de 2% pentru încă un an ar fi putut însemna o pierdere mai uşor de suportat atât de administratori, cât şi de participanţi, dacă nivelul contribuţiei ar fi fost stabilit încă din primul an la 5-7%, ca în Polonia sau Ungaria. Factorul politic s-a dovedit şi în acest caz o frână în calea reformei.

De teama experienţelor de tip FNI sau SAFI, Guvernul a adoptat tactica unei prudenţe exagerate în implementarea pensiilor private, lăsând portiţa unor promisiuni de accelerare a reformei în raport de evoluţia ulterioară a economiei. Astăzi, se dovedeşte că acest gen de abordare a fost greşit. În loc să sărim etapele pentru a ajunge la un 6% înainte de 2016, avem perspectiva de a rămâne în 2009 la acelaşi nivel de 2%.

În fine, să încercăm timid o analiză a stilurilor de comunicare legate de evenimentul în cauză. E criză, aşadar. Guvernul vrea să ajute bugetul pensiilor de stat cu contribuţii de la pensiile private. Comunicatul APAPR sună însă prea agresiv şi neconvingător. Cităm: APAPR va riposta dur pe plan internaţional sau tinerilor… li se bagă efectiv mâna în buzunare, ori măsura este un atentat la un drept câştigat de proprietate.

Să ne înţelegem. APAPR nu este nici membru în Consiliul de Securitate al ONU şi nici nu face parte din grupul celor şapte puteri care hotărăsc soarta lumii. Pentru un astfel de limbaj ai nevoie să ocupi măcar una dintre cele două poziţii. APAPR, o asociaţie abia cristalizată care încearcă să devină o voce în piaţă şi nimic mai mult. Nu le va fi însă foarte uşor. În campaniile de marketing, aproape la unison, membrii APAPR au folosit cartea pe care toate multinaţionalele se bazează în astfel de situaţii: stabilitatea financiară a companiei la nivel global, rating AAA sau măcar AA, specialişti în investiţii şi administrare de portofolii, încredere în brand, istorie a firmei de sute de ani etc.

Reţeta s-a dovedit de succes pentru administratori în campania de aderare, numai că odată cu începutul crizei toate aceste argumente competitive nu mai au suport în realitate. Companiile mamă a câtorva din membrii marcanţi ai Asociaţiei administratorilor de pensii au solicitat guvernelor ţărilor unde îşi au cartierele generale sprijin de multe miliarde de euro pentru a nu intra în faliment. Chestiunea cu ratingul a devenit extrem de relativă în ochii clienţilor, iar pedigree-ul istoriei nu mai face doi bani în faţa ameninţărilor prezentului.

Prin contrast cu mesajele războinice transmise de APAPR, comunicatele EFRP şi FIAP sunt mult mai echilibrate în conţinut, promovând în acelaşi timp diplomaţia necesară în astfel de situaţii. Cele două instituţii ale administratorilor de fonduri nu ameninţă Guvernul cu represalii la nivel internaţional. Ele recomandă Executivului un tip de abordare a problemei care are ca punct de pornire exemplele altor ţări în care funcţionează un sistem de pensii asemănător cu cel de la noi. După o înşiruire a posibilelor efecte negative a unei astfel de măsuri, FIAP şi EFRP îşi manifestă îngrijorarea şi fac apel la reflecţie asupra consecinţelor negative, pentru contribuabili, a îngheţării contribuţiilor. Tonul de final se menţine în aceeaşi notă a diplomaţiei. Instituţiile menţionate îşi afirmă sprijinul pentru asociaţia locală şi speranţa că observaţiile conţinute în scrisorile trimise Guvernului vor fi luate cu seriozitate în considerare de Executiv.

Concluzia e simplă. În materie de comunicare încă mai avem de învăţat, iar observaţia nu este valabilă doar pentru APAPR, ci şi pentru asociaţiile profesionale din piaţa asigurărilor, UNSAR, respectiv UNSICAR.

Până când instituţia numită „lobby” ne va deveni familiară, va trebui să purtăm războaie deschise, nu totdeauna cu şanse reale de succes.

Precizare: După închiderea ediţiei, Executivul a transmis către Parlament varianta finală a proiectului Bugetului de Stat. Potrivit prevederilor acestuia, contribuţiile la Pilonul II de pensii private au fost menţinute la cota de 2% din venitul brut.