Vreţi ca fondurile de pensii private obligatorii să garanteze că vor
obţine pentru dumneavoastră câştiguri peste rata inflaţiei? Vreţi să nu
mai plătiţi taxe şi impozite către stat?

Evident, da, şi evident, da, ar fi răspunsurile date de aproape oricine. Asemenea măsuri însă, judecate în deplinătatea efectelor lor, duc la dezastru.

Iată mai jos 7 motive pentru care „garantarea inflaţiei” în Pilonul II de pensii private obligatorii reprezintă o propunere eronată şi dezamăgitoare:

1.  Această propunere este inspirată din sisteme de pensii private construite pe o cu totul altă filosofie decât sistemul din România. Garantarea unor randamente (eventual,
legate de un indicator cum este inflaţia) este practicată în sistemele de pensii private de tip „beneficii definite” (DB) şi nu apare în nici un sistem de tip „contribuţii definite” (DC), aşa cum este legiferat sistemul românesc de pensii private.

În sistemele de tip DB însă (larg răspândite in Europa de Vest, Asia şi Australia),  fondurile de pensii sunt ocupaţionale şi neobligatorii – întrucât angajatorii sunt cei care contribuie în beneficiul salariaţilor, iar această practică a precedat cu mult legislaţia în domeniu.

Practic, angajatorul din sistemele DB îşi integrează salariaţii într-o schemă de economisire pentru pensionare şi le „garantează” acestora o pensie, de exemplu, de 50%-80% din ultimul salariu, evident fiind nevoie de indexarea periodică a contribuţiilor, pentru a obţine acest obiectiv. „Garantarea inflaţiei”, în puţinele sisteme DB unde ea există, nu se face însă anual, ci pe întreaga perioadă de cotizare, de 20, 30, 40 de ani. Dacă în această perioadă fondurile garantate nu au depăşit inflaţia, finanţatorul schemei de pensii respective indexează fondurile cu diferenţa
până la rata cumulată a inflaţiei.

Orice garanţie de acest tip generează şi costuri aferente semnificative, care ar trebui suportate de către beneficiarii sistemului, adică de către participanţi. Propunerea unor astfel de false soluţii în sistemul românesc de pensii private denotă un grad foarte redus de înţelegere a legislaţiei româneşti şi a filosofiei reformei sistemului de pensii din România.

2. Nicăieri in lume nu există vreun sistem de pensii private asemănător cu cel din România care să impună randamente garantate peste nivelul inflaţiei. Tehnic
vorbind, nu există nici un sistem de pensii private de tip „contribuţii definite” (DC), cu participare individuală obligatorie, fără caracter ocupaţional, unde fondurile să fie obligate de lege să performeze peste inflaţie – o asemenea garanţie anuală fiind
imposibilă în termeni practici. Modelul de pensii private adoptat de România în 2007 mai este folosit de alte peste 30 de state (majoritatea din America de Sud şi Europa Centrală şi de Est), la recomandarea şi cu supravegherea Băncii Mondiale, iar nici unul
dintre aceste peste 30 de state nu obligă fondurile de pensii să garanteze randamente peste inflaţie. Banca Mondială, care a perfecţionat modelul de pensii private multipilon aplicat şi de România, nu a recomandat nici unei È›ări dintre acestea introducerea unui astfel de sistem de garantare.

3. În regiunea Europei Centrale şi de Est există 11 state cu sistem de pensii private multipilon (modelul Băncii Mondiale). Acestea au obţinut de la lansare performanţe
investiţionale care au depăşit cu mult inflaţia, fără ca această cerinţă să le fie impusă prin lege.

Ungaria a încercat un sistem de garantare a randamentelor pentru Pilonul II, care s-a dovedit a fi un experiment nereuşit şi a fost abandonat, pentru că a dăunat fondurilor de pensii şi participanţilor acestora! Mai precis, în perioada 1998-2002, fondurile
de Pilon II au fost obligate prin lege să garanteze un anumit procent din randamentul titlurilor de stat pe termen lung emise de statul maghiar. Din 2002, după ce măsura a plafonat randamentele fondurilor, a redus la minim concurenţa şi a determinat un comportament investiţional „de turmă” (în dezavantajul clar al participanţilor), ea a fost eliminată din legislaţie.

4. Sistemul românesc de pensii private (Pilon II) oferă deja participanţilor săi două garanţii foarte solide, reglementate prin lege: garanţia contribuţiilor nete (la finalul
perioadei de cotizare, nici un client nu va primi mai puţin la pensia privată decât sumele depuse, minus comisioanele de administrare) şi garanţia randamentului minim relativ la piaţă (nici unui fond nu îi este permis, prin lege, să aibă randamente
semnificativ mai reduse decât media pieţei).

5. „Garantarea inflaţiei” este nu doar „teoretic”, ci şi tehnic şi practic imposibil de aplicat, întrucât pe piaţa financiară românească nu există nici un instrument care să poată furniza randament garantat peste inflaţie, nici măcar titluri de stat cu randament garantat peste inflaţie. Deci nici măcar statul român nu poate oferi asemenea garanţii legate de inflaţie.

6. Dacă o asemenea propunere de „garantare a inflaţiei” în Pilonul II ar fi „testată” şi în România, pe banii celor 4,6 milioane de români care economisesc şi şi-au pus încrederea în acest sistem (din care circa 40% nu în mod obligatoriu, ci VOLUNTAR – având vârsta între 35 şi 45 de ani), ea ar avea ca efect imediat reducerea la zero a concurenţei între fonduri, care ar adopta aceeaşi strategie investiţională şi ar rata toate
oportunităţile investiţionale eficiente pe termen lung – ar genera aşa-numitul efect de „cost de pierdere de oportunitate”.

Piaţa ar ajunge astfel la o alocare suboptimală a plasamentelor investiţionale, în defavoarea participanţilor. Măsura ar plafona randamentele fondurilor şi ar scoate de pe piaţă, unul câte unul, fondurile de pensii, iar în final sistemul s-ar prăbuşi sub propriile costuri.

7. Parlamentul României a înţeles însă deja toate aceste argumente, respingând în toamna anului trecut o iniţiativă legislativă care cuprindea şi propunerea de „garantare
de randamente peste inflaţie” pentru fondurile de pensii private obligatorii (Pilonul II).