Deşi subiectul nu este nou, fiind reglementat anterior, atât la nivel de lege (spre ex., Legea nr. 656/2002), prin principii aplicabile la nivel financiar-bancar (recomandări FATF) sau chiar prin norme ale CSA (Ordinul nr. 3.128/2005), textul actului normativ aplicabil în prezent (Normele CSA privind prevenirea şi combaterea spălării banilor şi a finanţării actelor de terorism în domeniul asigurărilor, aprobate prin Ordinul nr. 24/2008 – „Normele”) conţine modificări faţă de versiunea anterioară.
Deşi subiectul nu este nou, fiind reglementat anterior, atât la nivel de lege (spre ex., Legea nr. 656/2002), prin principii aplicabile la nivel financiar-bancar (recomandări FATF) sau chiar prin norme ale CSA (Ordinul nr. 3.128/2005), textul actului normativ aplicabil în prezent (Normele CSA privind prevenirea şi combaterea spălării banilor şi a finanţării actelor de terorism în domeniul asigurărilor, aprobate prin Ordinul nr. 24/2008 – „Normele”) conţine modificări faţă de versiunea anterioară. Ceea ce determină, între altele, transformarea şi suplimentarea consistentă a obligaţiilor care revin entităţilor din sectorul asigurărilor.
Obligaţii suplimentare pentru entităţile de asigurări
Sumarizând, responsabilităţile actuale privesc, între altele, elaborarea de politici, proceduri şi mecanisme menite să acopere aspecte variate, mergând de la cunoaşterea clientelei în scopul evaluării gradului de risc, până la raportarea tranzacţiilor suspecte, păstrarea evidenţelor de control intern şi filtrarea relaţiilor cu persoanele expuse politic. În categoria destinatarilor chemaţi să respecte aceste noi reguli sunt incluse entităţile active pe piaţa asigurărilor din România - asigurători, reasigurători, brokeri -, dar şi sucursalele deschise în România de societăţile de profil cu sediul în Spaţiul Economic European. Normele prevăd obligaţia de supraveghere a tuturor operaţiunilor efectuate de clienţi, şi în principal tranzacţiile realizate de clienţii cu risc ridicat, cele complexe, care nu se încadrează în tipologia obişnuită sau ale căror caracteristici sunt de natură să ridice suspiciuni în plan economic, comercial sau legal. Supravegherea trebuie urmată, de câte ori este necesar, de verificări concrete, care trebuie efectuate cât mai curând posibil de către entităţile implicate. Constatările rezultate trebuie înregistrate în scris, urmând a fi conservate pentru verificări ulterioare (de către autorităţile competente şi de către auditori) pentru o perioadă de cel puţin 5 ani. Atribuţiile de supraveghere şi control ale CSA Corelativ cu creşterea numărului şi a complexităţii obligaţiilor de prevenire şi combatere a spălării banilor şi a finanţării actelor de terorism, au fost sporite atribuţiile CSA, care a fost abilitată să supravegheze şi să controleze entităţile implicate, sub aspectul respectării tuturor obligaţiilor din Norme. Astfel, CSA poate, între altele, verifica procedurile sau normele interne specifice, solicita modificarea acestora, monitoriza operaţiunile cu instrumente financiare sau, respectiv, poate solicita entităţilor vizate orice alte alte informaţii sau documente relevante. Eventualele încălcări ale Normelor se vor sancţiona în conformitate cu prevederile Legii nr. 32/2000.
Posibile probleme de aplicare
Aşa cum am precizat deja, Normele sunt doar o nouă etapă sectorială a cruciadei AML şi de combatere a finanţării terorismului, bazându-se în mare parte pe norme şi principii preexistente, fie chiar în sectorul asigurărilor, fie în domeniul financiar- bancar. Totuşi, amplitudinea sarcinilor impuse entităţilor de asigurări în prezent, care dobândesc funcţii similare pe alocuri structurilor informative specializate, poate crea probleme sau incertitudini de implementare în practică, amintite selectiv (incomplet) şi sintetic în continuare.
Caracterul imperativ-orientativ. Deşi obligaţiile au natură imperativă pentru entităţile de asigurări, aceasta contrastează cu maniera de redactare orientativă a principiilor şi conceptelor uzitate de Norme, care rămân interpretabile sub multiple aspecte (spre exemplu, cea mai mare parte a conceptelor nou-introduse ca definiţii – „tranzacţia suspectă”, „persoanele expuse politic”, „beneficiarul real” -, dar şi obligaţiile incluse în Capitolul II – „Obligaţiile entităţilor” - ş.a.m.d.).
Efectele, uşor de anticipat, pot viza o arie largă: interpretări divergente sau variabile ale aceloraşi principii, diferenţe majore între scopul urmărit de lege, aplicarea practică şi cerinţele autorităţilor de control sau birocraţia suplimentară (cu costurile aferente), generată de excesul de resurse, formalităţi şi documente care pot deveni necesare pentru „acoperirea” noilor îndatoriri.
Pentru evitarea (sau cel puţin atenuarea) acestora este recomandabilă rafinarea suplimentară a criteriilor şi conceptelor utilizate de Norme, pe cale oficială/cvasi-oficială (prin publicarea unor ghiduri clarificatoare sau a unor linii directoare, eventual pe baza experienţei acumulate în alte zone de activitate finaciar-bancară, cu adaptările corespunzătoare pentru sectorul asigurărilor).
Protecţia suplimentară a entităţilor chemate să aplice Normele. Faţă de forma anterioară, versiunea prezentă a Normelor nu mai prevede principiul potrivit căruia transmiterea de informaţii, cu bună-credinţă, de către asigurător şi/sau persoanele desemnate către autorităţile relevante nu poate atrage răspunderea disciplinară, civilă sau penală a acestora.
Dincolo de obiecţiunile care puteau fi ridicate în legătură cu această prevedere deja înlăturată, considerăm că este de preferat ca în actualul context să se reglementeze, la nivel de principiu, o protecţie adecvată pentru entităţile şi personalul implicat. Scopul ar fi de a conferi certitudine şi de a evita arbitrariul de interpretare, atât în raporturile cu autorităţile, cât şi cu eventualii clienţi sau parteneri de afaceri vizaţi de îndeplinirea obligaţiilor impuse de Norme (deoarece acestea pot determina, între altele, întreruperea negocierilor preliminare sau a relaţiilor de afaceri deja iniţiate, şi deci pot fi percepute drept cauzatoare de daune).
Însă chiar şi în absenţa unor remedii pe calea unor reglementari legale directe, entităţile implicate ar putea implementa, la nivel individual, o serie de măsuri în ambele direcţii sus-menţionate pentru a minimiza expunerea la riscurile respective.
