Mihai NEACȘU
Partener
NEACȘU & ASOCIAȚII - Societate de Avocați

2017. Elaborare Lege 132/2017 şi Norma aferentă. Se doreşte, în atelierele ASF, pe bună dreptate, o lege formulată în jurul persoanei prejudiciate, al drepturilor, dar şi al obligaţiilor acesteia. Aceasta este cheia citirii noii legi.

Se dă posibilitatea persoanelor păgubite să folosească, în dovedirea pretenţiilor, documente emise de reparatori autorizaţi. Sistemele de specialitate, cu preţurile de referinţă folosite de ele, constrângătoare, de altfel, şi pentru asigurători, nu mai au exclusivitate ca mijloc de calcul al pretenţiilor şi despăgubirii.

Se păstrează, aparent fără finalitate şi conţinut, criteriul folosirii de către asigurător, la calculul despăgubirii, a preţurilor de referinţă pe piaţă ale pieselor şi materialelor, manoperei şi închirierii de vehicule.

Din păcate, slaba educaţie a persoanelor prejudiciate cu privire la obligaţiile lor legale în relaţia cu asigurătorii RCA, precum şi comoditatea lor sunt speculate, la propriu, de unii reparatori, prin cesiuni convenabile.

Se înşală cine crede că, făcând aceste modificări, legiuitorul nu a devenit conştient de nevoia unui echilibru între persoana prejudiciată şi asigurător. Regula generală spune că o libertate mai mare vine cu responsabilităţi mai mari.

Din păcate, de atunci, filosofia legii nu a putut fi explicată pieţei de asigurări nici măcar de creatorii legii. Eliminând dictatura preţurilor sistemelor de specialitate, legiuitorul nu a dorit, desigur, specula cu pretenţiile persoanelor prejudiciate şi nici nu a avut grija liberului acces pe piaţa reparaţiilor al reparatorilor independenţi.

Scopul său a fost uşurarea accesului protagonistului, persoana păgubită, responsabilă şi diligentă, la preţuri şi tarife rezonabile. De unde acest criteriu al diligenței şi această nevoie?

În preajma apariţiei Legii RCA, în aplicarea Solvency II, Ghidul din 2016 al ASF de bune practici pentru instrumentarea dosarelor de daună auto anticipa obligaţia persoanei prejudiciate ca, odată informată corect, să adopte decizii raţionale cu privire la reparaţie.

Ulterior, cu gândul la posibile presiuni ale asigurătorilor asupra persoanelor prejudiciate, ASF tinde să descurajeze folosirea la reparaţii a pieselor alternative, mai ieftine, deşi legislaţia RCA nu face distincţia între acestea şi piesele de origine, impunând doar folosirea de piese noi, iar legislaţia specială a reparaţiilor nu face nici ea distincţia între piesele de origine şi cele alternative, din perspectiva substituibilităţii.

S-a înţeles, însă, foarte bine şi puterea nou dobândită a reparatorilor şi potenţialul conflict de interese între aceştia şi persoanele păgubite, interesate să efectueze reparaţia la un cost rezonabil, care să fie făcut uşor opozabil asigurătorilor RCA. Un indiciu este obligaţia legală a asigurătorului RCA de a informa persoana prejudiciată că, pentru efectuarea reparaţiei, poate alege orice unităţi reparatoare auto, fără nicio restricţie sau constrângere NU DOAR din partea asigurătorului, DAR ŞI, MAI ALES, a unităţii reparatoare auto căreia i se adresează.

Plasa de siguranţă a rămas întotdeauna prevederea legată de preţurile de referinţă pe piaţă, prezentă şi anterior, în art.21, alin.2 din OUG 54/2016, dar prea puţin avută în vedere atunci, când preţurile de referinţă erau asociate cu cele oferite de sistemele de specialitate.

Dând persoanei păgubite o libertate mai mare, legiuitorul a trebuit, însă, să formuleze şi pârghii de echilibru împotriva abuzurilor şi, în acest scop, a editat art.22, alin.6 din Norma RCA, expresie naturală a art.22, alin.2 din Lege, făcând astfel opozabile persoanei prejudiciate limitele asigurătorului: preţurile de referinţă pe piaţă de la momentul producerii riscului.

Se setează astfel pentru persoana prejudiciată un standard important, inspirat din art.1534, alin.2 Cod Civil, acela al bunului proprietar, cumpărător diligent şi serios pe piaţa de servicii de reparaţie.

Acesta trebuie să ştie că este obligat să îşi formuleze el însuşi pretenţiile cu respectarea prevederilor art. 22 alin. (2) din Legea nr. 132/2017 şi că doar acele pretenţii care respectă aceste dispoziţii pot fi luate de asigurători ca bază de calcul al despăgubirii.

Sarcina este realizabilă de către persoana păgubită, care trebuie să acţioneze prudent şi diligent în determinarea cât mai corectă a preţurilor de referinţă pe piaţă, cum ar face-o în cazul în care contravaloarea reparaţiilor şi a lipsei de folosinţă ar trebui suportate de ea.

Fundamentul acestei cercetări, în ce priveşte piesele de schimb, nu poate fi decât tipul şi vechimea vehiculului şi tipul de piese, de origine sau alternative, care răspund cel mai bine nevoilor persoanei prejudiciate.

Dacă persoana prejudiciată trebuie să facă măcar dovada unei cercetări de piaţă rezonabile, asigurătorul, profesionist, are standarde mai drastice. Oferta sa de despăgubire trebuie să conţină un calcul detaliat şi să indice surse de referinţă ale preţurilor şi tarifelor folosite.

Mai uşoară în ce priveşte tarifele de manoperă şi cele de închiriere, sarcina de a determina preţurile de referinţă pe piaţă în ce priveşte piesele şi materialele se dovedeşte dificilă, deşi bazele de date pentru cercetări statistice, proprii sau publice, sunt la îndemână, ca surse de referinţă în sensul legii. BAAR reuşeşte să publice astfel de statistici, pentru a facilita tuturor celor implicaţi accesul la aceste referinţe, dar doar în ce priveşte tariful de manoperă şi cel de închiriere.

Asigurătorii înşişi, în lipsă de altceva şi de idei, folosesc pentru piese, în mare măsură, preţurile de referinţă furnizate de aceleaşi sisteme de specialitate. Este, însă, posibil un studiu de specialitate care să furnizeze preţuri de piese, ajustând preţurile pieselor de origine sau alternative, pornind de la anticiparea, cu metode statistice, a comportamentului cumpărătorului prudent şi diligent de servicii de reparaţie, în funcţie de aceleaşi criterii: tipul şi vechimea vehiculului şi tipul de piese necesare pentru reparaţie, de origine sau alternative, legal interschimbabile.

Calculul furnizat de acest sistem poate sta la baza evaluării iniţiale a daunei, cerută de lege, permiţând ca aceasta să fie adusă la cunoştinţa persoanei păgubite, în etapa de constatare, fără a fi considerată ofertă. Asigurătorul poate astfel să “vândă” mai uşor despăgubirea, validând evaluarea iniţială prin devize concrete de reparaţie, fie ele şi ale reparatorilor colaboratori. În acelaşi timp, se pune în gardă persoana prejudiciată asupra obligaţiilor sale, cu efecte asupra unei posibile cesiuni viitoare a drepturilor sale.

Ulterior, acelaşi studiu va sta şi la baza ofertei de despăgubire, când indicarea unor surse de referinţă este obligatorie, ca mijloc de validare a ofertei, alături, eventual, de alte devize/oferte concrete de reparaţie, pentru a pune în dificultate un reparator-cesionar, de exemplu, în perspectiva unui viitor litigiu.

Asigurătorii nu au altceva de făcut decât să se opună, creând o jurisprudenţă favorabilă, cu argumente precum cele de mai sus, şi asumându-şi rolul de educator al persoanelor prejudiciate, supuse ele însele unor riscuri, în calitate de cedenţi.

Există şi corolare, precum posibilitatea de a opune criteriul cumpărătorului diligent şi relaţiilor dintre asiguratori, în cazul regreselor dintre ei. Nu e uşor, dar nici greu, de asemenea, să faci pasul spre a te gândi că legea RCA vede obligaţia asiguăatorului de a stabili despăgubirea ca pe una existentă în considerarea persoanei păgubitului, cu urmări interesante.

E nevoie doar de imaginaţie şi îndrăzneală.