În ultimele zile ale lunii noiembrie 2008 am avut şansa unui dialog foarte interesant cu un reputat specialist în domeniul pensiilor private. Despre eficienţa investiţiilor fondurilor de pensii, dilema risc-profit, subiectul „fierbinte” al garanţiilor, efectele crizei financiare asupra lumii în care trăim şi alte subiecte interesante, într-un interviu cu John ASHCROFT Consultant Independent, fost Preşedinte IOPS.
PRIMM: Având în vedere diversitatea modelelor de sisteme de pensii private la nivel mondial, devine tot mai clar faptul că nu există o „reţetă perfectă” pentru un astfel de sistem. Care consideraţi însă că sunt elementele centrale ce trebuie luate în calcul pentru ca arhitectura instituţională a unui astfel de sistem să funcţioneze cât mai bine?
John ASHCROFT: Cu siguranţă eficienţa investiţională este un element-cheie ce trebuie avut în vedere în construcţia oricărei legislaţii de pensii private. Aceasta trebuie să se concentreze asupra unui punct aşa-zis de echilibru pe axa risc-randament („risk-return tradeoff”), adică să asigure permisivitatea unor abordări de investiţii diferite, dar considerate „acceptabile”.
Până la urmă, care este esenţa oricărui sistem de pensii private? Faptul că fondurile de pensii permit clienţilor individuali să aibă acces la mijloace şi instrumente de economisire pe termen lung la care altfel, dacă acei clienţi ar acţiona de unii singuri, nu ar avea acces. Datorită diversităţii modelelor alese de diferite state pentru a crea acest acces al clienţilor la economisire în fondurile de pensii, compromisul „riscrandament” nu poate fi acelaşi peste tot şi cu siguranţă variază de la ţară la ţară, fiind influenţat de factori diverşi, de la gradul de dezvoltare a pieţelor financiare, până la cei culturali.
În Europa Centrală şi de Est, modelul multipilon, construit de Banca Mondială, are propriul său specific în peisajul mondial al pensiilor private. Cum se poziţionează acest gen de sistem de pensii private din perspectiva compromisului risc-randament?
Într-adevăr, Estul Europei are propriul specific în peisajul sistemelor de pensii private de tip „contribuţii definite” (DC). Şi aici autorităţile au ales, prin legislaţie, ca sistemele lor de pensii private să se situeze în anumite puncte pe axa riscrandament din perspectiva investiţiilor fondurilor. Mă îndoiesc însă că autorităţile s-au gândit unde ar trebui să se situeze de fapt şi chiar dacă ele însele ştiu exact unde se situează pe această scală.
Ca regulă generală însă, în sistemele de pensii private unde participarea este obligatorie, probabil că este legitim şi mai logic să alegem mai multă prudenţă în locul investiţiilor riscante, dar cu potenţial superior de randament. În acelaşi fel, în sistemele de pensii private cu participare opţională, legislaţia va fi probabil mai puţin restrictivă şi va permite mai mult spaţiu de mişcare pentru investiţii cu grad de risc mai ridicat.
În Vest, subiectul garanţiilor este îngropat. În sistemele mature de pensii private, garanţiile nu sunt populare, pentru că au costuri disproporţionate faţă de eventualele beneficii. Dacă vine vorba de garanţii în pensiile private, cea mai bună strategie este ca legislaţia să nu le impună, dar să le permită.
În acest context, care este locul garanţiilor în sistemele de pensii private? Care este opinia dumneavoastră: cu sau fără garanţii în pensii private? Care garanţii sunt rezonabile şi eficiente în legislaţie şi care nu?
În Vest în general şi în modelul anglosaxon, în special, subiectul garanţiilor în pensiile private este îngropat. În aceste sistemele mature de pensii private, garanţiile nu sunt populare, pentru că au costuri disproporţionate faţă de eventualele beneficii. Dacă vine vorba de garanţii, cea mai bună strategie este ca legislaţia să nu le impună, dar să le permită. Astfel, operatorii de piaţă pot crea produse diverse, cu costuri şi beneficii diferite – dar cât mai transparente – iar clienţii au libertate deplină să aleagă, dacă vor, produse cu garanţii.
Tot în acest fel – cu garanţii facultative, nu obligatorii – clienţii pot face comparaţii pe termen lung între costurile şi beneficiile produselor de pensii private cu sau fără garanţii. Astfel îşi pot fundamenta mai bine decizia de a achiziţiona un produs sau altul.
De obicei, garanţiile minime oferite pentru produse de pensii private în diferite ţări au un efect advers, pentru că nu permit fondurilor de pensii să investească potrivit scenariului de risc minim pe termen lung. Garanţiile mută de fapt punctul de pe scala risc-profit către risc, reducând diversificarea investiţiilor fondurilor de pensii, de obicei prin eliminarea din portofoliu a acţiunilor şi a altor instrumente asemănătoare.
Care este deci, în Vest, practica privind garanţiile în pensiile private?
Dintre statele anglo-saxone, niciun sistem de tip DC nu oferă garanţii de randament. Doar în Australia există un tip de produs cu o garanţie minimă, dar nu este popular. În Europa de Vest, avem ca exemplu Germania, unde garanţia de bază este de tip „nominal capital guarantee” (garantarea contribuţiilor nete – garanţie existentă şi în România, n.red.), iar fondurile au voie să ofere garanţii peste acest minim legal. Aceasta este de fapt şi practica generală în Europa de Vest: garanţiile sunt minime, dar operatorilor de piaţă le este permis să ofere diferite garanţii.
Regula privind garanţiile impuse prin legislaţie este că ele reduc eficienţa investiţională pe termen lung a fondurilor de pensii private şi mută atenţia managerilor de portofoliu pe termen scurt, pentru că fondurile se concentrează pe atingerea criteriilor de performanţă trimestriale sau anuale sau pe a celor cerute în mod deosebit de garanţii, pierzând însă din vedere obiectivul principal: eficienţa investiţiilor pe termen lung. Eu, ca participant într-un sistem de pensii private, nu îmi iau pensia anul acesta sau anul viitor, ci peste 20-30 de ani. De ce m-ar interesa garanţiile anuale, când ştiu că ele reduc eficienţa investiţiilor pe orizontul lung de timp, atunci când voi culege beneficiile economisirii de azi?
De obicei, garanţiile minime oferite pentru produse de pensii private în diferite ţări au un efect advers. Garanţiile mută de fapt punctul de pe scala risc-profit către risc, reducând diversificarea investiţiilor fondurilor de pensii, de obicei prin eliminarea din portofoliu a acţiunilor şi a altor instrumente asemănătoare.
O concluzie privind garanţiile?
Garanţiile costă imens! De aceea, cea mai bună abordare legislativă privind subiectul garanţiilor este: „nu le impune, dar permite-le”! De multe ori însă, abordarea autorităţilor este greşită: Ce contează că voi sunteţi manageri de portofoliu şi experţi în domeniu, noi suntem funcţionari publici şi ştim mai bine decât voi ce să faceţi cu investiţiile fondurilor de pensii!
