Este clar că administratorii fondurilor de pensii au „prieteni” printre persoanele influente din cercurile politice româneşti. Altfel, nu se explică modul cum, dintre propunerile de măsuri anticriză care au circulat în mediul de afaceri înainte de adoptarea bugetului, cinci loveau direct în administratorii fondurilor de pensii. Dintre ele, a fost adoptată hotărârea de a bloca majorarea (prevăzută în legislaţia anterioară şi deci inclusă în planurile de afaceri ale administratorilor fondurilor de pensii) sumelor alocate Pilonului II de pensii obligatorii în acest an.
Fără a fi obiectul prezentului articol, trebuie totuşi precizat că o asemenea măsură este în detrimentul participanţilor la fond. Înţeleg perfect că Guvernul şi-a dorit să obţină bani prin orice mijloace pentru anul de criză 2009, iar buzunarul larg al bugetului asigurărilor sociale a fost mereu şi continuă să fie o sursă sigură pentru alocarea de bani în diverse alte scopuri decât pensiile. Înţeleg de asemenea (şi atât Guvernul, cât şi partidele politice şi-au asumat în mod explicit susţinerea acestor deficite) că implementarea Pilonului II aduce costuri importante pentru buget pentru mulţi ani în viitor. Dar, fără consecvenţa în decizia politică de a schimba un sistem de pensii de stat falimentar (şi care şi-a demonstrat în întreaga lume incapacitatea de a oferi un trai decent pensionarilor) cu unul modern şi superior, nu vom putea atinge bunăstarea persoanelor vârstnice nici măcar pentru generaţiile viitoare. Aşadar, prima temă de dezbatere, şi anume „Sunt fondurile de pensii obligatorii administrate privat o alternativă viabilă la sistemul pensiei de stat?”, nu poate avea decât un singur răspuns: oricând, în condiţiile economice şi sociale existente - îmbătrânirea populaţiei, creşterea costurilor suportate de vârstnici - şi oriunde în lume (atâta timp cât vorbim de un sistem democratic), administrarea privată de tip fond de acumulare şi investiţii va oferi randamente superioare faţă de sumele pe care le poate pune la dispoziţie bugetul pentru susţinerea cheltuielilor cu pensiile în sistem pay-as-you-go.
Revenind acum la problema de fond a articolului, am văzut cu surprindere cum Grupul de Economie Aplicată împreună cu sindicatele şi unele forţe politice şi interese de afaceri au propus pentru administratorii de fonduri de pensii impunerea garantării unui randament al investiţiilor cel puţin egal cu inflaţia. Voi analiza această propunere atât prin prisma influenţelor politice pe care le întrevăd, a intereselor unor cercuri economice, dar mai ales din punct de vedere tehnic şi etic.
În fapt, Grupul de Economie Aplicată reia tema garantării la inflaţie cu care cochetează de multă vreme. Iniţiativa este mascată prin cele mai bune intenţii privind protejarea oamenilor muncii oneşti, care sunt obligaţi, până la urmă, să cotizeze la aceste fonduri private (dacă au până în 35 de ani). Ţin să spun de la început, înainte de orice argumentare a aspectelor tehnice, că sunt dezgustat de astfel de practici cinice, în care oameni politici sau aspiranţi la demnităţi similare se prefac a îmbrăţişa „cauze naţionale” când de fapt urmăresc propriul interes. Un exemplu recent este şi jocul de-a creşterile salariale şi creşterile de pensii, pe care partidele aflate astăzi la guvernare le-au susţinut cu fervoare înainte de alegeri, deşi ştiau exact că nu au bani de unde să le acorde. Acum, aflaţi în situaţia de a pune în practică măsurile pe care le-au impus chiar ei în Parlament, spun cu cinism că nu sunt bani şi joacă rolul victimelor crizei economice... La fel şi în cazul fondurilor de pensii, lideri de sindicat şi oamenii de afaceri care stau in spatele acestora, frustraţi că nu şi-au putut impune către consumatori fondurile de pensii pe care le-au susţinut financiar şi logistic, doresc acum să lovească în competitorii care au câştigat bătălia pentru cota de piaţă, prin iniţiative legislative cel puţin bizare. Pentru că până la urmă aceasta este esenţa problemei: o luptă cinică între interese politice şi economice, între învingători şi perdanţi care nu pot accepta realitatea, în detrimentul consumatorului final, anume beneficiarul sumelor depuse an de an într-un fond obligatoriu privat de pensii. Niciuna dintre părţi nu este animată de dorinţa de a maximiza beneficiile participanţilor la fond (deşi toţi declară că numai cu acest gând se trezesc în fiecare dimineaţă din somn), ci numai de dorinţa de a participa cât mai intens la împărţirea unui caşcaval potenţial (pentru că vorbim de un joc cu maturitate extrem de lungă) imens.
Acum, odată ce am dezvăluit resorturile politice care îi animă pe combatanţi, să intrăm în aspectele tehnice privind garantarea indicelui de inflaţie. Propunerea pare născută din temerile GEA şi ale forţelor de stânga, că veniturile participanţilor la Pilonul II vor fi folosite/ investite în mod inadecvat de către administratori. Dacă ne uităm la actualul scandal care zguduie administratorul celui mai mare fond de pensii din Quebec, acuzat că a generat pierderi de aproape 40 miliarde USD, traduse printr-un randament de minus 25% pentru anul 2008 (faţă de media randamentelor fondurilor de pensii din Canada, care a fost de minus 18,4%), scepticismul celor de la GEA pare îndreptăţit. Ca în toate domeniile de activitate, şi în sectorul fondurilor de pensii îşi pot face loc profesionişti slabi sau rău intenţionaţi, care nu respectă standardele de etică stabilite de industrie, ci operează mai degrabă pentru propriul interes decât pentru cel al participanţilor la fond. În acest context, o propunere de a monitoriza în permanenţă performanţa administratorilor, prin impunerea unei ţinte minime de profitabilitate, pare rezonabilă. De aici intervine însă problema practică. Nu este rezonabil, ţinând cont de durata lungă a investiţiei într-un fond de pensii, să monitorizezi performanţele administratorilor în fiecare an, ci numai pe întreaga perioadă de investiţie pentru un participant sau un grup de participanţi la fond. Aşadar, în cel mai rău caz (dacă se va impune de către legiuitor, forţat şi arbitrar, această monitorizare), îi poate fi garantată unui investitor suma iniţial depusă prin acumulare, actualizată pe întreaga perioadă între momentul depunerii şi cel al pensionării, cu ratele anuale ale inflaţiei din perioada respectivă, şi minus cheltuielile eligibile ale fondului. Doar în acest fel se lasă administratorilor discreţia în strategia şi politica investiţională proprie, dar se obţine şi o „pavază socială” împotriva abuzurilor sau incompetenţei administratorilor.
Dimpotrivă, dacă GEA doreşte ca administratorii să garanteze în fiecare an un randament minim egal cu indicele de inflaţie - şi aceasta este înţelegerea mea din modul cum a fost prezentată propunerea - grupul şi susţinătorii săi se află pe un teren mişcător. În primul rând, un astfel de randament nu poate fi controlat, deoarece nu este cunoscut de la începutul anului de către administrator (inflaţia este cunoscută abia la sfârşitul anului în curs), deci acesta nu are la ce ţintă să se raporteze atunci când îşi urmăreşte politicile investiţionale. Apoi, nu există pe piaţă instrumente financiare ajustate la inflaţie; dacă cei care au propus această măsură pot convinge şi Ministerul Finanţelor să emită titluri de stat ajustabile la inflaţie, atunci s-ar face un prim pas timid către stabilirea unei ţinte de comparaţie - dar o asemenea ipoteză este pur şi simplu utopică. Ajungem la concluzia că propunerea GEA nu poate fi aplicată în practică, în varianta monitorizării continue. Probabil că ea a fost „aruncată” în piaţă într-un moment de orbire proletaristă, fapt regretabil pentru nişte intelectuali deosebiţi pe care, altfel, îi respect. Pentru moment însă, aştept clarificări de opinie.
