În practică, asigurătorii ocupă cu precădere locul de reclamanți  pe rolul instanțelor de judecată, motiv pentru care un aspect interesant al laturii litigioase îl ocupă procedurile cu care se confruntă societățile de asigurare în momentul în care au motive întemeiate pentru a se folosi de beneficiile dreptului de regres prevăzute la art. 2210 NCC și a se îndrepta împotriva debitorilor răspunzători de producerea pagubei în vederea obținerii despăgubirilor achitate în dosarele de daună deschise la solicitarea asiguraților.
Pornind de la momentul producerii riscului asigurat, continuând cu instrumentarea dosarului de daună, apoi încheind cu plata despăgubirii cuvenite, asigurătorul urmează a se subroga în toate drepturile asiguratului și a recupera cuantumul achitat în cauză de la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului. Întrebarea care se pune este dacă asigurătorul este obligat să notifice în scris debitorul anterior introducerii cererii de chemare în judecată.
Așadar, analizând prevederile art. 1522 NCC: „(1) Debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligației, fie prin cererea de chemare în judecată”, prima intenție ar fi să considerăm notificarea o etapă prealabilă cererii de chemare în judecată. Însă, interpretând art. 1523 alin. 2 NCC: „De asemenea, debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege, precum și atunci când: (e) obligația se naște din săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale”, ajungem la concluzia potrivit căreia asigurătorul, în calitate de creditor, nu este obligat să procedeze la notificarea debitorului anterior introducerii cererii de chemare în judecată.
Cu alte cuvinte, debitorul fiind de drept în întârziere, creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și de îndată a obligației, motiv pentru care nu se impune aplicarea regulilor termenului suplimentar de executare, adică secțiunea care reglementează punerea în întârziere a debitorului din Noul Cod Civil.
Mai mult decât atât, acest fapt este prevăzut și de către doctrină, astfel: „În cazul răspunderii delictuale cel care a săvârșit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este de drept în întârziere fără a mai fi necesară efectuarea unei formalități speciale în acest scop” (Drept Civil. Teoria Generală a Obligațiilor, pg. 134, C. STĂTESCU și C. BÂRSAN, ed. All Beck, 2000).
Așadar, prin intentarea cererii de chemare în judecată în fața instanțelor de judecată,  persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului va dobândi calitatea de pârât, în temeiul răspunderii civile delictuale cu aplicarea prevederilor art. 1349 NCC: „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”.
În concluzie, știut fiind faptul că răspunderea civilă delictuală introduce obligația generală a oricărei persoane de a nu aduce atingere prin acțiunile sau inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime aparținând unei alte persoane, considerăm că lipsa notificării debitorilor este o măsură care sancționează întocmai conduita necorespunzătoare și contrară legii a persoanelor răspunzătoare de producerea prejudiciului.