Raportul de asigurare a reprezentat, întotdeauna, un punct de interes major, astfel încât, odată cu modificările legislative ce au intervenit în ultimii ani, legiuitorul a decis să consolideze criteriile ce definesc relaţia asigurător-asigurat.
În acest sens,  în consecinţă, Noul Cod Civil nu numai că a preluat dispoziţiile generale referitoare la obligaţiile părţilor contractului de asigurare, menţionate în cuprinsul Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România, dar a adăugat, cu caracter de noutate, şi anumite principii esenţiale privind legitimitatea unui astfel de raport juridic.
În ceea ce priveşte momentul încheierii contractului de asigurare, legiuitorul acordă o mare importanţă protecţiei asigurătorului, în cazul în care asiguratul induce în eroare reprezentantul asigurătorului cu privire la elemente care, dacă ar fi fost cunoscute de către acesta din urmă, fie nu şi-ar fi manifestat manifesta acordul privind încheierea contractului de asigurare, fie l-ar fi încheiat luând în considerare alte criterii şi condiţii.
Astfel, dacă se constată faptul că asiguratul, cu rea-credinţă, a făcut o declaraţie inexactă sau a omis să aducă la cunoştinţă asigurătorului date cu privire la împrejurări de care depinde obţinerea consimţământului asigurătorului, sau care ar fi determinat încheierea contractului în alte condiţii, contractul de asigurare va fi considerat nul. Asigurătorul dobândeşte dreptul de a păstra contravaloarea primelor de asigurare plătite de către asigurat, chiar până la momentul în care a luat cunoştinţă de faptul că declaraţiile acestuia nu sunt reale.
În situaţia în care declaraţia asiguratului se dovedeşte a fi inexactă, înainte de producerea riscului asigurat, dar ulterior momentului încheierii contractului de asigurare, asigurătorul are dreptul de a alege una dintre modalităţile care se dovedeşte a fi cea mai eficientă, respectiv poate alege menţinerea efectelor juridice ale contractului de asigurare şi majorarea primei de asigurare, fie notificarea asiguratului în vederea rezilierii contractului.
Dacă se probează faptul că declaraţia inexactă a asiguratului a fost efectuată după producerea riscului asigurat, legiuitorul acordă asigurătorului dreptul de a diminua indemnizaţia de despăgubire cu suma rezultată din diferenţa dintre valoarea primei de asigurare ce ar fi trebuit să fie plătită şi prima de asigurare plătită efectiv.
Totodată, pe toată durata contractului de asigurare, asiguratul este obligat să aducă la cunoştinţa asigurătorului, în scris,  orice modificare referitoare la împrejurările esenţiale de care depinde evaluarea riscului asigurat.
Deosebit de importantă rămâne şi obligaţia asiguratului de a comunica asigurătorului producerea riscului asigurat, în termenul şi în condiţiile prevăzute în cuprinsul contractului de asigurare, în caz contrar asigurătorul având dreptul de a refuza plata indemnizaţiei de asigurare dacă, datorită nerespectării obligaţiei menţionate anterior, din culpa asiguratului, acesta nu a putut stabili cauza producerii evenimentului asigurat, precum şi întinderea pagubei produse. 
Noutăţile legislative stabilite în domeniul asigurărilor impun nu numai o eficientizare a raportului juridic stabilit între asigurător şi asigurat, dar şi o consolidare semnificativă a poziţiei asigurătorului faţă de asigurat.